Recenzie ” Iubita mea , Sputnik” de Haruki Murakami

Incontestabilul talent al scriitorului Nipon Haruki Murakami rezidă, în primul rând, din genialitatea onestității, o copleșitoare calitate, extrem de rar întâlnită la autorii contemporani, cu ajutorul căreia reușește să redea, cu o fidelitate demnă de invidiat, realitatea, cu însăilările ei firești de anodin și miraculos care, întrepătrunzându-se într-o omogenitate a neșlefuitelor trăiri cotidiene, naște admirabile capodopere.

O astfel de imposibil de uitat creație literară este și romanul ” Iubita mea, Sputnik”, în care romancierul japonez creează un seism senzorial de uriașe proporții, fără a romanța și fără a dramatiza. Normalitatea, acesta este primordialul ingredient al acestei cărți. O normalitate șerpuitoare și inoculantă pe care, din varii motive, oamenii se străduiesc să o ignore, preferând să-și clădească tot felul de neverosimile surogate.

Și iată că totuși, după ce tot mai mulți scriitori contemporani, mediocri au consacrați, încearcă cu asiduitate intempestivă să ne îmbie pleoapele sufletului cu debordanta lor imaginație, vine Haruki Murakami cu acest aparent banal cotidian căreia îi adaugă frânturi de mirodenii culese din jumătățile de drumuri ale unor oameni simpli, prinși în mozaicul farmacopeic al nenumăratelor virgule ale ezitării.

Normalitatea din romanul ” Iubita mea, Sputnik” nu are nimic stereotipic, ba dimpotrivă, există pe alocuri anumite inserții de teribilism, de înaripare și dezaripare, căci, nu-i așa, uneori nici măcar normalitatea nu poate fi explicată întru totul, și poate că nici măcar nu este indicat acest lucru, căci despuierea de mister transformă totul într-un ținut arid și sterp.

Astfel, personajul principal din ” Iubita mea, Sputnik”, povestitorul, al cărui nume nu ne este comunicat ( creându-se astfel o anumită atmosferă de impersonalitate) este îndrăgostit de nonconformista Sumire, incapabilă de a simții atracție față de el, aceasta fiind îndrăgostită de Miu, frigidă din pricina unei povești uimitoare. Această încâlcire de evenimente plămădește un trăirism în care, deși nimic nu este dus până la capăt, totuși nu există sentimentul finalității, ba dimpotrivă, există o anumită înșiruire firească, un trăirism care își urmează un făgaș când unduitor, când liniștit.

Unul dintre cei mai reprezentativi scriitori niponi, Haruki Murakami, reușește să amprenteze într-un mod inconfundabil marmura eternității în care realismul devine sufocant și totuși terifiant de neverosimil.

Lectură plăcută!

Reclame

Recenzie ” Viitorul începe luni” de Ioana Pârvulescu

Precum un veritabil restaurator al adevăratei istorii, scriitoarea Ioana Pârvulescu încearcă , și chiar reușește, să zugrăvească, cât mai fidel cu putință, viața Bucureștiului și a societății sale la cumpăna dintre secolele XIX și XX, cu ajutorul unei literaturi încântătoare.

Romanul ” Viitorul începe luni” este o firească și necesară continuitate a volumului ” Viața începe vineri”, doar că de data aceasta apar unele modificări de structură. Astfel, Pavel Mirto, care ân prima carte a avut un rol fugar, devine povestitorul- personaj. În rest personajele principale sunt cam același: directorul de la Universul,Luigi Cazavillan, Dan Crețu, familia Margulis ( Leon, Agata, Iulia și Jaques), Gerota ( Dimitrie și Maria), Livezescu ( Alexandru și Marioara), Costache Boerescu, comisionarul Nicu și o mulțime de alte personaje, cu toate prinse într-o luptă surdă, purtată cu asiduitate între parvenitism și idealism, având ca moment istoric, în jurul căruia se învârt existențele personajelor, încercarea de asasinare a Regelui.

Citind romanul ” Viitorul începe luni” nu ai cum să nu simți parfumul acelor vremuri, dar și ritmul existențialismului dus adeseori până la un anumit paroxism încă maleabil, capabil să se muleze în funcție de anumite oportunități, fără să dăruiască incisive și împovărătoare mustrări de conștiință.

Este timpul când raționalul și senzorialul se întrepătrund, dar se și ciocnesc, timpul când oamenii se lasă învăluiți de solemnitatea simplității, dar și de avântul progresului, creându-se astfel o mixtură de idei și de opinii, trăiri și netrăiri, pasiune și așteptare.

Uluitoare, dar și inovatoare prin sensul subliminal, este călătoria Iuliei Margulis în viitor, un procedeu cu ajutorul căruia scriitoarea Ioana Pârvulescu încearcă să facă o paralelă între culorile de atunci și cele ale prezentului, aceste capitole ale cărții evidențiind într-un mod extraordinar minusurile și plusurile progresului sub multitudinea aspectelor sale pierdute și regăsite între verosimil și neverosimil.

Un manual de istorie boemă, cam așa aș descrie romanul ” Viitorul începe luni”, care răsfiră cu generozitate fâlfâiri de trăiri și mângâieri de dans atemporal într-o literatură neîntinată de redundante epatări.

O carte sublimă!

Lectură plăcută!

Recenzie ” Viața începe vineri” de Ioana Pârvulescu

Anul 1897, ajunul Crăciunului, București. Timpul când oamenii trăiau la intensitate maximă prezentul privind cu încredere spre viitor. Un timp cu pasiuni și trăiri veritabile, cu dueluri și personaje cosmopolite într-un continuu freamăt, modelând și remodelând vieți și destine într-o frenetică și mătăsoasă căutare a sinelui.

Cam acesta este calapodul minunatului roman ” Viața începe vineri” în care Ioana Pârvulescu ne invită să cunoaștem o lume aparte în care boemia, misterul și pasiunea, țes șuvoiul unei narațiuni excepționale, plină de suspans, de taine, spovedanii și nespovedanii, într-o lume în care totul era simțit și perceput la intensitate maximă.

Cosmopolitismul personajelor și intriga, pe care autoarea o țese cu o indubitabilă pricepere, asigură romanului un irezistibil farmec, dar și un mister extrem de încâlcit și totuși ușor romanțat pe alocuri, care îl învăluie pe Dan Crețu într-o aură ușor tremurândă în care trecutul, prezentul și viitorul se întrepătrund într-o incitantă spirală a unui senzorialism îmbietor. Totul începe cu duelul în care Lahovary este ucis, însă nu acesta este subiectul, tematica îndepărtându-se de ideea duelului, Ioana Pârvulescu îmbiindu-ne cu umorul vizitiului Petre, cu aventurile tânărului comisionar Nicu. Apoi, moarta unui tânăr declanșează anchetarea cazului de furtului unei inestimabile icoane, anchetă organizată de infailibilul Costache Boerescu.Însă nici măcar acesta nu este subiectul principal.

Dar, totuși, în definitiv, care este subiectul acaparatorului roman ” Viața începe vineri” ? Aș spune că principalul subiect este Viața, încrustată cu majusculele simțiri adevărate pe frontispiciul Eternității. Viața cu trăirismul burghez al familiile Margulis, Gerota și Livezeanu, cu infatuările dintre cronicarii de la Universul și Adevărul. o Viață nobilă, dar și meschină, pe care Ioana Pârvulescu o descrie într-n limbaj cât mai apropiat de cel al sfârșitului de secol XIX, reușind astfel să fie autentică și inovatoare, magnetizantă și tentaculară, parfumându-ne curiozitatea cu mirodeniile unei altfel de istorii care, declanșând inevitabil anumite empatii perfect îndreptățite, transformă această creație literară într-o pertinentă resuscitare a vremurilor boeme, invocând astfel un îmbucurător și solemn drept la neuitare ale unor aspecte ale istoriei neamului nostru.

Pentru mine această carte este un soi de balsam care a reușit să cicatrizeze și să mângâie.

Lectură plăcută!

Recenzie ” America” de Franz Kafka

În binecunoscutul său caracteristic, care i-a adus faima mondială, Franz Kafka zugrăvește magistral, în indubitabila capodoperă ” America”, uluitoare crâmpeie de lume în care verosimilul și neverosimilul se coagulează în omogenitatea unui cocoloș gloduros care totuși reușește să se rostogolească terifiant de intempestiv peste străzile unei lumi oarecum distopice, cu personaje, cu personaje și întâmplări tăioase, cu peisaje entropice și caractere dualiste.

Având uluitoarea abilitate de a clădi din nimic castele strălucitoare, creația literară a lui Kafka dă dovadă de o cataclismică originalitate, dezvăluindu-le cititorilor lumea de dincolo de cortina conformismului, reușind cu autorului tânărului Karla Rossman, personajul principal, să creioneze vuietul unei Americi aflate într-un continuu tangaj al remodelării, acolo unde nimic nu este ceea ce pare, iar oamenii se lasă prinși într-un joc al nejocului, șerpuindu-și sterpele existențe între spaimă și speranță, acolo unde, poate din pricina unui favorabil capriciu al hazardului, se cască o dulce lumină a supraviețuirii chiar și în inimaginabile situații precare în care destinul se lasă purtat de imprevizibile întortocheri, asemeni unui zmeu de hârtie prins în sărutul eolian.

Pleiada încercărilor la care este supus tânărul Karl Rossman, țese în jurul său personaje aristocrate, unele dintre ele prinse în sucul gastric al infatuării și narcisismului ( senatorul Edwards Jakob, Pollunder și fiica sa Klara), dar și personaje hilare și slinoase ( Delamarche, Robinson și Brundelda).

Astfel, viața americană a tânărului imigrant german Karl Rossman se dovedește a fi o dezordonată cursă șchioapă între ancestralul împlinirii și colbul realității cârpite cu desele îngenuncheri ale sufletului, prilej pentru Franz Kafka în dezvăluirea moravurilor și a falselor prejudecăți adoptate în mod eronat de societatea timpului.

Stilul narațiunii este unul extrem de fluent, cu dese detalieri descriptiviste, dar și morale care reușesc, aproape pe negândite, să se strecoare în sufletele cititorilor sub forma unei binevenite empatizări adresată derivei existențialiste a personajului principal. Fără a uzita uzita de redundante înflorituri Franz Kafka reușește să redea cu acuratețe vicisitudinile unor vieți cufundate în negura vremurilor tulburi.

O carte de neratat.

Lectură plăcută!

Recenzie ”Petrecere până în zori” de F. Scott Fitzgerald

Nuvelistica lui Fitzgerald emană necontenit aburii unei genuni în care cuvintele au o solemnitate încastrată taman în simplitatea lor, reușind prin priceperea îmbinării în unități frazeologice tentaculare, să lovească întotdeauna fix în mijlocul țintei cu o năprasnică acuratețe.

Optsprezece povestiri reunite sub titlul ” Petrecere până în zori” clădesc cu dezinvoltură și nonșalanță lumea din sudul S.U.A. cu particularitățile unui trăirism pe care nici măcar mult trâmbițatul Război de secesiune nu a reușit să îl anihileze întru totul.

Naturalețea scrisului rezidă în nuvelistica lui Fitgerald în primul rând din turpitudinea societății care îl îndeamnă să ia atitudine, nu sub forma vreunei lupte de musind eroism, ci de etalare a viermănoaselor caractere și a scorburoaselor personaje care, prinse între rudimentarism și aspirații deslânate, se dovedesc alunecoși și imprevizibili.

Scrise între anii 1920-1930, povestirile din ” Petrecere până în zori” este ultimul volum publicat în timpul vieții scriitorului. Deși povestirile răsfiră nenumărate încolăciri de colțuroasă dezamăgire și osteneală în fața unei lupte sisifice cu derapajele societății, totuși literatura lui Fitzgerald nu împovărează cu griul tern al nihilismului, ba dimpotrivă, reușește să înfățișeze cu o clarviziune demnă de invidiat lumea lăuntrică, cea de dincolo de gesturile și mimica extrem de bine regizate.

Personaje precum Basil, pe care îl regăsim în marea majoritate a povestirilor ( ” Detectivi de scandaluri”, ” Basil, cel mai impertinent băiat”, ” Basil se crede grozav”, ” Umbra captivă” și ” Viața captivă” ), zugrăvește aspirațiile și trăirismul unui personaj cosmopolit dar care, dincolo de zumzetul banalului cotidian, se cufundă în păienjenișul unor impresii care nicicând nu vor cunoaște eliberarea prin intermediul spovedaniei.

Bravura nonconformismului deslânat este perfect narată în ” Un loc și liniștit” cu ajutorul intempestivei Josephine, aceeași care în ” Josephine, o femeie cu trecut”, care încă oscilează între sălbatic și docil, încă își șerpuiește existența în văpăile ademenirii.

Citindu-l pe Fitzgerald, ai impresia că un nou cer tocmai se naște, iar tu, cititor împătimit și martor al acestui spectacol, ești o piesă importantă dintr-un uluitor angrenaj numit viață.

O carte sublimă!

Lectură plăcută!

Recenzie ” Donna Alba” de Gib Mihăescu

Pentru mine, în calitate de cititor împătimit, romanul ” Donna Alba” a fost cea mai frumoasă surpriză a acestui an în materie de lectură, găsind între coperțile acestei cărți o veritabilă diateză a iubirii necondiționate, senzorialul având un anumit teribilism vulcanic, chiar și în mocnirile oclusive în care personajul principal își îneacă simțirile din pricina corozivului dans dintre lașitate și excesiva diplomație.

Incontestabil, prin intermediul acestei inestimabile capodopere a literaturii autohtone, scriitorul Gib Mihăescu învelește epicul în straie strălucitoare, fără a fi ostentativ sau vituperant, preferând expresivitatea simplă dar eficientă, în care anumite reminiscențe ale clasicismului, dar și ale romantismului francez în ceea ce privește devenirile și extazul simțirii manifestat de către personaje într-o apoteoză aglutinantă.

Modul în care, pentru Mihai Aspru, personajul principal, strangulatoarea obsesie se transformă pe parcursul a unsprezece ani de luptă cu sine, dar și cu cei din jur, într-o iubire strălucitoare, este descrisă de către Gib Mihăescu într-un mod absolut uluitor, între elipsa nesiguranței și continuul imbold unor personaje aparent simandicoase, înecate în bolboroselile hilarei fățărnicii. Numaidecât coborâm în lumea mahalalei, acolo unde personaje de carton, purtate de austrul destinului între cele patru cardinale puncte ale nemărginirii, ne oferă o cu totul altă viziune asupra trăirilor cotidiene care, trecute prin furcile caudine ale unor nepatentate dioptrii ale verbului a fi, capătă un tragi-comic suficient de verosimil pentru a putea avea anumite reminiscențe ți în prezent.

Trecerea aceasta de la înălțimi amețitoare la genuni cenușii, arată diferența dintre bogați și săraci. Însă, dincolo de acest binevenit artificiu al structurii, romanul ” Donna Alba” este un elogiu al iubirii, al abnegației dezinteresate și al totalei dăruiri în numele celui mai nobil și pur sentiment din lume.

Psihologia simțirii, rătăcită uneori între logic și ilogic cu ajutorul inevitabilelor deliruri senzoriale, este de-a dreptul pastelizată în cotropitoare exprimări cu iz panaceic, care zidește biserici ale sufletului într-o lume dureros de oarbă.

Lectură plăcută!

Recenzie ” Pianul mecanic” de Kurt Vonnegut

Fără îndoială că aparițiile editoriale care rezistă probei timpului, se împart în două mari categorii: cărțile reprezentative și capodoperele. astfel, într-un mod de netăgăduit romanul ” Pianul mecanic” al lui Kurt Vonnegut este una dintre super-capodoperele literaturii universale, o carte care pentru împătimiții iubitori ai literaturii de calitate reprezintă un important punct de referință.

În binecunoscutul sau stil ironic și extrem de înțepător, Kurt Vonnegut ne înfățișează o lume în care roboții conduc absolut tot, de la cele mai banale operațiuni casnice până la repartizarea muncii sau a caselor oamenilor năpăstuiți și nu numai.

Într-un anume fel, păstrând totuși proporțiile, avem de a face cu o altfel de societate francmasonică în care, încetul cu încetul, umanul și-a dizolvat în întregime valorile de altădată, creându-se astfel o imensă prăpastie între bogați și săraci, între privilegiați și năpăstuiți, valorile morale trecând într-un prăfuit plan secundar, acestea fiind înlocuite de fățărnicie, arivism și o voalată formă de narcisism în care cei puternici se complac, decizând uneori într-un mod terifiant de neverosimil destinele celor neputincioși.

Într-o astfel de lume Paul Proteus, personajul principal din inegalabilul roman, devenind prin muncă asiduă, dar și prin norocul de a fi fiul unuia dintre pionierii cu merite deosebite ai acestei lumi profund androginizate, atât sufletește, cât și spiritual, să fie unul dintre cei mai puternici și influenți oameni ai acestei societăți, cu vădite promisiuni de avansare, de continuă escaladare a piramidei devenirii.

Marile revoluții, indiferent de conținutul ideologic, au dovedit de-a lungul istoriei mari discrepanțe între teorie și punerea acesteia în practică, de fiecare dată numărul dezrădăcinaților sacrificați în numele unui progres de care beneficiază doar cei puternici și extrem de oportuniști, îngroșând mormanele victimelor colaterale. Cu această dilemă se trezește și Paul Proteus care, după un avânt al efervescentului entuziasm realizează greșita destinație pe care o adoptă infatuata societate, în el dezvoltându-se încetul cu încetul dorința reîntoarcerii spre timpurile de altădată și, în mod implicit, spre valorile adevăratei democrații în care omul este pilonul principal.Alăturându-se societății clandestine ” Societatea Cămașa Fantomă” alături de doi oameni pe care îi admiră profund pentru modul în care gândesc, respectiv Lasher și Finerty, tânărul Proteus speră cu ardoare în reprimenirea lumii, spre disperarea ipocritei sale soții Anita și a elitei societății. Tendințele mesianice sle lui Paul Proteus alunecă între cutezanță și derizoriu în numele unor noi ideologii care sub condeiul lui Kurt Vonnegut devin tăioase și inoculante.

O carte răvășitoare!

Lectură plăcută!