Recenzie ” Ascultă glasul meu” de Susana Tamaro

” Ascultă glasul meu” este continuarea bestsellerului ” Mergi unde te poartă inima”, scriitoarea italiană Susanna Tamaro, deși inversând rolurile, păstrează în alcătuirea cărții sale aceeași mătase a cuvintelor. Totuși. în pofida durerii abia susurate în dansul unui șipot abia țâșnit din măruntaiele gloduroșilor umeri telurici, narațiunea este pătrunzătoare, făcând din nesfârșita căutare a izbăvitoarelor răspunsuri un mod de escaladare, contondentă dar benefică, în care nepoata Olgăi încearcă să se definească sau redefinească, mărturisind anumite trăiri, căutări și dureri unei bunici deja coborâtă în bezna neființei.

Cine sunt și din ce încrengătură de celule m-am ivit eu pe această lume?”

Aceasta este întrebarea care o îndeamnă pe tânără să pornească în căutarea originii sale, pe care o reconstituie, în faza empirică, din epistole ferfenițite și caiete măcinate de graba timpului. Jocul de puzzle al propriei existențe, care deși odată cu fiecare capitol al acestei febrile căutări, tânăra va constata că nu toate întrebările au un răspuns, dar mai ales că anumite întrebări și răspunsuri chiar nu sunt necesare, totuși va merge mai departe.

Prinsă în flux-refluxul vieții, rătăcind, la fel ca și bunica sa, între trecut și prezent, într-un tangaj absolut uluitor în care tânăra descoperă neîndurătoarea cruzime a vieții, dar și vindicativa bucurie din seraficul clipelor mărunte, personajul principal din ” Ascultă glasul meu” se pierde și se regăsește într-o neîntreruptă rugăciune adresată, în primul rând propriului sine aflat într-o accelerată cursă de redescoperire în care lacrima și surâsul, durerea și nostalgia, au o anumită rumeneală a conjugării, atât de caracteristică naufragiaților care, după o îndelungată perioadă de aspră derivă, reușesc să zărească în depărtarea depărtărilor o limbă de pământ.

Deloc virulentă, în pofida puterii de a se inocula nestingherită peste coridoarele nostalgiei cititorilor, narațiunea din romanul ” Ascultă glasul meu” impresionează prin onestitate și angajament, reușind cu brio să înfățișeze cu adevărat realitatea trăirilor post-moderniste dintr-o lume în care logicul și ilogicul sunt confundate în mod constant.

Lectură plăcută!

Recenzie ” Mergi unde te poartă inima” de Susanna Tamaro

Romanul ” Mergi unde te poartă inima”  este cea mai de succes carte italiană a secolului XX cu peste șaisprezece milioane de exemplare vândute, scriitoarea Sussana Tamaro pătrunzând în sufletele cititorilor săi cu ajutorul unui stil onest, plin de o strălucitoare emotivitate care nu ascunde absolut nimic din simțirile omului, ba dimpotrivă, le etalează cu mărinimie atât pe cele luminate, cât și pe cele întunecate.

Cartea aceasta respiră într-un ritm în care durerea și nostalgia conviețuiesc într-un pahar de otravă cu gust dulce în care conjugarea deja a învățat să accepte, însă fără să alunge întru totul aripile răzmeriței din sertarele sufletului.

Ajunsă la vârsta suficient de înaintată încât să fie perfect îndreptățită să își pună cu sânge rece în balanță împlinirile și neîmplinirile, bătrâna Olga, trecută de optzeci de ani, își încrustă într-un caiet trăirile duse întotdeauna până la jumătate din varii motive. Odată cu fiecare rând încrustat cu cerneala sufletului, caietul se transformă într-un jurnal testimoniar prin intermediul căruia Olga se adresează rebelei sale nepoate plecată în America.

Caietul acesta este cu mult mai mult decât o simplă confesiune adresată într-un ultim ceas tinerei generații, Olga încercând să facă lumină atât în propria viață, cât și în cea a nepoatei, cele două fiind unite oarecum de un cordon ombilical la jumătatea căruia tronează impetuos cețoasa amintire a morții lui Ilaria, fiica Olgăi, la care se adaugă lipsa unui tată în viața tinerei rătăcite pe tărâmul făgăduinței de pe continentul nord-american.

Stilul unduitor al narațiunii se strecoară ușor prin fiecare crăpătură a sufletelor cititorilor cu această atmosferă în care, între deznădejdie și speranță, bătrâna Olga își poartă sufletul în furtunoase raiduri între trecut și viitor, între mea culpa ți izul de pildă și de repansare ale unor răni care nu se vor vindeca niciodată întru totul, rămânând cicatrici transformate adeseori în icoane ale unei eterne comemorări.

Romanul ” Mergi unde te poartă inima” vorbește despre durere, între poetizare și prozaism, despre anumite cotituri ale destinului care au avut nenumărate repercursiuni și asupra generațiilor următoare, întinzându-și într-un ritm impetuos și impresionant rădăcinile îndurerării prin molozul sau bolovănișul iluziilor și speranțelor.

Lectură plăcută!

Recenzie ” Rivalitate” de Edith Wharton

Presărând peste umerii personajului principal o gloduroasă mixtură de culpabilitate și dorință de exonerare în numele instinctului matern, scriitoarea Edith Wharton se joacă magistral cu păcatul și inocența pe care le împletește vijelios în mantaua subțire a lui Kate Clephane, o femeie ajunsă la vârsta maturității când, într-un mod terifiant de inevitabil, trecutul strigă necontenit în marsupiul nostalgiei, iar prezentul are nevoie de un electroșoc pentru a mai putea crede în viabilitatea vreunui sens.

Într-un anumit fel este un soi de ” reîntoarcere a fiului risipitor”, ba chiar îndrăznesc să afirm că are un ușor iz proustian de „ a la recherce du temp perdu”, ambele trecute prin sita măruntă a unui feminism îndreptățit în care trăirile, ambițiile și vanitatea unei scorțoase societăți se întrepătrund într-o ” armonie a dizarmoniei”, creionând personaje decrepite care încă se ascund sub nenumărate voaluri de nejustificată pudoare și împovărătoare etichetă hilară în care snobismul, arivismul și efemeritatea idealurilor cenușii clădesc poduri nesigure peste șipotul zilelor irosite într-un tremur necartografiat.

Kate Clephane, care și-a părăsit căminul conjugal din pricina unei pârjolitoare pasiuni efemere, încearcă din răsputeri să recupereze timpul petrecut departe de fiica sa, Anne, străbătând răbdătoare, pas cu pas, lumea unor altfel de tineri, lipsiți de țeluri și destinații precise, sperând cu ardoare că va putea să își apropie fiica într-o indestructibilă amiciție, dar și că va fi acceptată de către o societate nord-americană care încă îi mai judecă, deși nu cu aceeași intensitate, nesăbuința tinereții.

Nu vreau să vă povestesc teribila întorsătură de situații pe care narațiunea o adoptă la un moment dat. Consider că este cu mult mai indicat să o descoperiți voi. ceea ce însă trebuie să vă spun este că această alunecoasă întortochere învelește povestea într-o lumină alertă în care măreția și decăderea în care alunecarea și înrobirea senzorială transformă fiecare secundă din viața lui Kate Clephane într-un purgatoriu spinos când erorile trecutului năvălesc tumultuos și asurzitor în fragila crisalidă a prezentului.

Stilul literar al autoarei și expansionismul unei puternice expresivități fac din această carte un roman de neratat.

Lectură plăcută!

Recenzie ” Floarea întunecată” de John Galsworthy

Din punctul meu de vedere romanul ” Floarea întunecată” , al laureatului cu Premiul Nobel pentru Literatură, John Galsworthy, este un elogiu adus celui mai pur sentiment cu care a fost înzestrat omul, iubirea.

Compus din trei părți, ” Primăvara”, ” Vara” și ” Toamna”, romanul ” Floarea întunecată” dezvelește petală cu petală, cu ajutorul lui Mark Lennan, personajul principal, feluritele aspecte ale iubirii, de la entuziasmul sufocant al tinereții până la pasiunea resuscitantă din vremurile tâmplelor ninse, urcând și coborând, rostogolindu-se agale sau intempestiv peste trotuarele clipelor vieții, mai mereu prinse între ceva și altceva, uneori ca o încercare de umplere a golului lăuntric, alteori ca o tentativă de tămăduire a clocotului nestăvilitei simțiri.

Dacă în capitolul numit ” Primăvara” iubirea dintre junele Mark Lennan și matura dar neîmplinita Anna Stormer are în alcătuirea sa un amestec de naivitate și dorința de poetizare a nemărginirii idealizate cuneiform, în cea de a doua parte, intitulată ” Vara”, iubirea dintre Mark Lennan și Olivia Cramier arde tulburător, uneori sub forma unei combustii aparent controlate, alteori de-a dreptul pârjolitor și cotropitor, amalgamând sensul și non-sensul într-un joc în care șrapnelul de lumini și umbre transformă orice gest, aparent neînsemnat, într-o copleșitoare simbolistică, un fel de apocalipsă a subliminalului în care oamenii reușesc să se simtă îndestulați cu firimituri de trăire intensă.

În cea de a treia parte a cărții, intitulată ” Toamna”, autorul ni-l înfățișează pe Mark Lennan la perioda maturității, când sufletul său deja s-a lăsat bătătorit de multitudinea întâmplărilor, bune și rele, acesta descoperind în existența adolescentei Nell Drumore un fel de resuscitare a trăirilor de altădată, o tentativă de reîntinerire a văpăii pasiunii cu întregul mecanism al trăirilor alambicate și electrocutante care fac din senzația dependenței un dar serafic.

Astfel, într-un stil propriu, John Glasworthy ne poartă prin meandrele iubirii, de la vuietul adolescenței teribiliste la amalgamul de docilitate oarecum paternă și fulgerătoare electrocardiogramă a conjugării pe care personajul principal din ” Floarea întunecată” le primește cu generozitate în carapacea felului de a fi, fără vreun act de indubitabil eroism, trăind pasiunea în ritmul gloatei, Mark Lennan nefiind decât un oarecare individ din mulțime care merge înainte din cauza inerției și a instinctului de supraviețuire.

Recenzie ” Casa Buddenbrok” de Thomas Mann

Conceput cu o meticulozitate ușor exacerbată, cu evidente preocupări atât pentru formă cât și pentru conținut, Thomas Mann ne oferă în romanul ” Casa Buddenbrok” evoluția societății elitiste prusace de la măreție la decadență apelând la un sobru stil literar, oarecum lipsit de virulență ți vituperanță, neîndrăznind să depășească rolul bine definit al naratorului echidistant care doar sugerează penitențe și exonerări prin intermediul agerimii condeiului, dar mai ales al unei cristaline clarviziuni prin intermediul căreia redă cititorilor modul de a fi dintr-o epocă alambicată, plină de ambiții, împovărătoare etichete și tradiționalism strangulator.

În mod indubitabil personajele din buildingsromanul ” Casa Buddenbrok” dau dovadă de un magnetizant aplomb, căci întâmplările din existențele lor, uneori maiestuoase, alteori anodine, se pot situa cu ușurință între zborul îngerilor și bolboroseala demonilor, fără a ne lăsa vreodată impresia înșelătorului dualism, totul încolțind în fragila crustă a unei aparente normalități, creându-ne iluzia că lucrurile trebuiau să se întâmple fix așa și nu într-un alt mod.

Meritul cel mai mare al lui Thomas Mann, în cazul acestui roman, este abilitatea de a așeza sub lupa introspecției întregul sistem comportamental cu apanajul mecanismului năucitor de binecuvântări și malițiozități, cu fericirea purtată, cu fericirea purtată între mimare și împlinire, cu mult trâmbițata grijă a personajelor pentru impresia lumii exterioare care cufundă lăuntricul într-un oarecare con de umbră.

Ai putea spune că este o cursă oscilantă între eliberare și încarcerare, între rațional și senzorial, căci mai mereu fiecare personaj întreprinde o acțiune surprinzătoare în care ” fugit irreparabile tempus” avea o cu totul altă conotație decât cea a epocii în care trăim, căci pe atunci încă exista boemia molcomă, putința de a ignora sentimentul ireversibilității, dar și nevoia de a fenta realitatea, chiar și cu ajutorul iluziei, aceasta părând a fi perfect îndreptățită, ba chiar benefică și medicamentoasă.

Diversitatea caracterelor din romanul ” Casa Buddenbrok” raportată la anumite epoci istorice, asigură o panoplie de conjugări sub diverse forme, de la extaz la agonie, nicidecum ca într-un joc sau ca într-o encefalogramă a clipelor nebune sau liniștite, ci mai degrabă ca o pastelizare în care verosimilul și neverosimilul se completează reciproc într-o continuă balansare uluitoare a verbului a fi.

O carte extraordinară!

Lectură plăcută!

Recenzie ” Într- o casă străină

Stilul literar al lui Teodor Mazilu este unul extrem de pătrunzător, cu dese întortocheri stilistice care aduc în sufletele cititorilor o altfel de abordare a simțirii așezând sub lumina onestei relatări oameni zbuciumați, aflați în căutarea perfecțiunii îndestulătoare, atât fizică, cât și spirituală.

Romanul ” Într-o casă străină” are o psihologie arzătoare, care te consumă celulă cu celulă, prinzându-te încet dar sigur, într-un univers lipicios, cu simțiri explozive și oameni care alunecă, se strecoară și se înalță, lăsându-se acaparați de menghina unei electrocutante filosofii existențialiste în care verbul a fi nu arfe calitatea sau importanța pe care oamenii obișnuiți i-o acordă în marea lor majoritate.

Personajul principal, Matei Alexandru, este un om rătăcit în viforul filosofiei comuniste din faza empirică, fățarnică și dualistă, purtat între absurd și lacom tangaj de o societate în care oamenii scriu și gândesc după dictare. Însă în romanul ” Într-o casă străină” autorul nu face vreo introspecție în lumea politică și nici în megalomanismul acelor timpuri, căci Teodor Mazilu încearcă abordarea unui nou sistem filozofic cu ajutorul căruia dorește să explice diferența dintre oamenii simpli și cei complecși, dintre de cei care doar mocnesc și cei care într-adevăr ard necontenit într-o serafică combustie în care întregul noian al verbelor vuiește prin indescriptibile incantații.

Oamenii din romanul ” Într-o casă străină” mor și renasc într-o continuă remodelare care construiește, dărâmă și reconstruiește tot felul de universuri în care Eul, între conștient și subconștient, amestecă individualismul și colectivismul în căutarea perfecțiunii panaceice și a unor răspunsuri mulțumitoare, personajele lui Teodor Mazilu alegând între siguranța banalului cotidian și bravada încercării de a trece dincolo de dincolo ceda de a doua variantă, chiar și atunci când sunt perfect conștienți de inutila complicare al lucrurilor.

Stilul scriitoricesc al lui Teodor Mazilu este unul complicat, dezvoltând un năucitor sistem filozofic în care absurdul naște îngeri și demoni amestecați în cohorte zdrențuite sau strălucitoare care tulbură Marea Ordine cu alambicatul lor fel de a fi, picurând întuneric în lumină cu o nonșalanță sfredelitoare care, deși pare a fi , picurând întuneric în lumină cu o nonșalanță sfredelitoare care, deși pare a fi la îndemână, totuși necesită o istovitoare trudă pe care foarte puțini o pot duce până la capăt, născându-se astfel mormanele grunjoase ale victimelor colaterale.

Spre sfârșit cartea se complică, oferind impresia unei dilatări neconcludente. Totuși, în pofida acestui lucru, romanul nu-și pierde consistența și nici sensul.

Lectură plăcută!

Recenzie ” Se lasă noaptea” de Rudyard Kipling

Iată că. descoperind un altfel de stil literar al lui Rudyard Kipling, dincolo de cel jucăuș și permisiv, am găsit în romanul ” Se lasă noaptea” o tulburătoare poveste în care iubirea neîmplinită și sufocanta simțire creează pânza freatică a unei vijelioase narațiuni în care lacrima și zâmbetul conviețuiesc într-un pact tacit, transformând zi de zi viața unui om în dese și uluitoare urcări și coborâri cu accent melodramatic, desenând sinuoasele curburi ale conjugării în volute care demonizează sau santifică felul de a fi al omului cu întrepătrunderi de senzorial și rațional, criptând și decriptând noianul de clipe nebune, ucise și reînviate de teribila sete de sens și contrasens în care mirajul infinitei și chinuitoarei căutări de sine crestează ascuțimea contondentă a brazdelor de lumină în care strangulatoarea beznă se strecoară într-o singură clipă de năucitoare și bulversantă neatenție, picurând haotic fuga de sine, letargia, senitmentul nimicniciei și visele ancestrale.

Dick Heldar, personajul principal din romanul ” Se lasă noaptea” este, în mod indubitabil, un individ eminamente senzorial care, deși nu neagă principiile împovărătoare și sâcâitoare ale raționalului, totuși simte și respiră viața doar prin intermediul sufletului pârdalnic, transformându-și trăirile în tentacule atotcuprinzătoare care simte clipa cu ajutorul iluziilor și speranțelor care fac din cuvântul ”mâine” un fel de icoană săpată în zidul prefixului ”ne” sub forma unei lucarne luminoase.

Senzorialul din romanul ” Se lasă noaptea” are acel spumos cocktail de liniște apostolică și tumult revigorant în care minusul și plusul nemărginirii creează un îmbietor magnetism clarvizionar în care Ying-ul și Yang-ul simțirii nu corespund întotdeauna, ba dimpotrivă, departe de conceptul jocului de puzzle în care există ” soluția finală”, în viață, în brațtele inevitabilei realități, nu totul se îmbină armonios, de aici rezultând halucinante momente în care îngerii se preschimbă în demoni și demonii în îngeri.

Lectură plăcută!