Recenzie ” De vorbă cu Emma” de Vitali Cipileaga

Emma și Greg, personajele principale din romanul ” De vorbă cu Emma” ar putea fi post-modernista întruchipare a miticilor Adam și Eva, încercând construirea unei lumi idilice în care iubirea este principalul motor propulsor al verbului a fi, din care, deopotrivă, atât el cât și ea, își trag întreaga sevă a sensului.

Stilul literar al lui Vitali Cipileaga este unul îmbietor, care se încolăcește adeseori în volutele onestității, creionând cu abilitate două personaje verosimile care alunecă și totuși se regăsesc între răzmeriță și inocență, de fiecare dată aceștia reușind să se reinventeze, mereu în funcție de a dărui și a primi.

Teama de solitudine, desele împăienjeniri de lumină și beznă, dorința de a construii în doi anumite punți peste găunoasele abisuri, sunt teme dezbătute de Vitali Cipileaga în creionări de spovedanii incandescente.

Iubirea nu este doar lapte și miere. Ea este asemeni unui dans perfect ai cărui pași îi cunoști încă din prima zi în care te naști. Iubirea este uneori un amestec de simțiri în care doar cei care au puterea de a merge până la capăt, ținându-se de mână cu aceeași intensitate a emoției ca-n ziua în care s-au cunoscut cu adevărat.

Uneori iubirea te înspăimântă, alteori te mângâie. de fapt nu cred că cineva o să poată să definească cu adevărat iubirea. Cel puțin nu în sens axiomatic. Pentru că iubirea nu poate fi descrisă decât prin dioptriile sufletelor celor implicați direct, a celor care ard clipă de clipă sub vuietul dorinței.

Cartea lui Vitali Cipileaga nu încearcă vreo resuscitare din temelii a conceptului iubirii. Nici măcar nu se erijează în cine știe ce apostol care împarte pilde și verdicte. ” De vorbă cu Emma” lasă să curgă în șuvoaie de simțiri netrunchiate interacțiuni dintre un el și o ea, cu nenumărate coborâri și înălțări, cu implozii și explozii orbitoare în care cele două existențe se varsă intempestiv una în cealaltă.

Lectură plăcută!

Recenzie ” Dincolo de furtună” de Corina Ozon

Odată cu fiecare apariție editorială scriitoarea Corina Ozon ridică ștacheta, reușind întotdeauna să ne surprindă într-un mod plăcut prin intermediul unei oneste implicări. Iat-o deci pe savuroasa autoare a seriei ” Amanții”, reușind, într-un mod admirabil, să schimbe registrul literar printr-o creație de mare angajament care, fără a fi sofisticată sau pompoasă, dăruie cititorilor o poveste emoționantă, cu personaje mai vii ca niciodată, care trăiesc intens dansul cununei de clipe răsfirat ademenitor peste acest minunat spectacol numit viață.

Așa cum recunoaște însăși autoarea, subiectul romanului ” Dincolo de furtună” a plecat de la un caz real care, bineînțeles, a fost împănat cu stilul scriitoricesc al autoarei de succes. Indubitabila pricepere a Corinei Ozon de a stârni stări de sinceră empatie între personaje și cititori și, implicit, între povestea în sine și fereastra simțirii unor oameni simpli care, adeseori, se regăsesc cu brio în trăirile acestora.

Aidoma unui veritabil globetrotter scriitoarea ne poartă prin spații și perioade diferite, când în Canada prezentului, când în România postbelică, când în California anilor 50, pentru ca mai apoi să ne invite pe idilicele plaiuri pariziene.

Deși autoarea încearcă o idealizare a misterioasei legături dintre pictorul Dinu Glad și Rosana, din păcate frântă în mod subit, totuși adevărata poveste, care pe mine m-a emoționat până la lacrimi, este cea dintre Dinu și Alida, cea care o să îi devină soție credincioasă. Este drept că misterul tabloului ascuns în spatele altui tablou o face pe Rosana să pară o altfel de Julieta, la fel cum povestea de dragoste dintre Iasmine și Paco, începută furtunos și ușor cam neconvențional, are un farmec aparte.

De fapt tot acest șarm rezidă în mod evident din măiestria Corinei Ozon de a găsi amestecul optim de iubire, romantism și postmodernism pe care, presărândul peste umerii realității cotidiene, plămădește un veritabil medicament necesar sufletelor pure care încă mai cred în seraficul iubirii pure.

” Dincolo de furtună” este o carte care te corupe numaidecât, reușind să mângâie rănile lăuntrice cu o altfel de luminozitate care ațâță și liniștește în egală măsură.

Lectură plăcută!

Recenzie ” Salammbo” de Gustave Flaubert

Deși se încadrează în rigorismul realismului provăduit de Gustave Flaubert în marea majoritate a operelor sale literare, această carte este total diferită de celelalte romane ale sale, precum ” Madame Bovary”, ” Ispitirea Sfântului Anton” sau ” Educația sentimentală”.

Adoptând ca stil literar ficțiunea istorică, scriitorul francez se ajută în romanul ” Salammbo” de un amănunțit descriptivism în tentativa sa de a îl face pe cititor să se piardă și să se regăsească printre rândurile zbucuimatei istorii a Cartaginei.

Îmbinând istoria cu mitologia, Gustave Flaubert ne înfățișează orașul cu întregul ritual al obiceiurilor, cu uluitorul descriptivism arhitectural care, odată în plus, evidențiază obsesia autorului francez pentru detalii, acestea fiind uneori zugrăvite pe zeci de pagini în încercarea de a ne face, chiar și în mod indirect, părtași la zbuciumata istorie a Cartaginei, cu luxul , opulența și barbaria ei, cu infatuările antropocentriste ale personajelor, cu felul în care viața celor săraci nu valora nimic.

Totul explodează în romanul lui Flaubert în momentul în care Cartagina bravului Hamilcar Barca nu își mai poate plăti cohortele de mercenari care îi adusese faimă și teritorii noi în sângeroase bătălii. De aici începe, într-o tensiune extraordinară acțiunea palpitantă din romanul ” Salammbo”, romancierul galic construind cutremurătoarea frescă a unor întâmplări în care iubirea și ura, liniștea molatecă și strigătul suferinței clădesc în jurul celor două personaje principale, Salammbo și Mato, șuvoiul unor ritmuri iuți, în care moravurile societății, fetișismul pedanteriei și urletul unei lumi încă necizelate, cioplesc trăiri situate undeva între verosimil și neverosimil, între lumina regăsirii și bezna rătăcirii.

Totuși, există și un anumit impediment, cauzat de uzitarea anumitor cuvinte care te obligă să ai dicționarul lângă tine.

Însă, dincolo de acest impediment povestea este fascinantă, având un farmec de netăgăduit, asta în primul rând datorită felului în care Flaubert nu face nicun rabat din descrierea lumii, atât pe timp de pace, cât și de război.

O carte de neratat!

Lectură plăcută!

Recenzie ” Drumul cenușii” de Augustin Buzura

Unul dintre inegalabilii maeștri ai romanului psihologic este, fără nicun dubiu, incisivul Augustin Buzura, cel care, într-o epocă în care literatura alegea cu precădere exteriorul în detrimentul lăuntricului, a ales cea de a doua variantă, lăsând posterității uluitoarea capodopere.

Romanul ” Drumul cenușii” scoate în evidență inestimabilul spirit analitic al scriitorului care, cu o perspicacitate ieșită din comun, reușește să pătrundă în penumbricele labirinturi ale firii umane.

Deși mulți dintre cei care au citit sau vor citi această carte, au fost sau vor fi tentați să considere că acest roman este un fel de protest împotriva regimului comunist. Poate că într-un anume fel, chiar este. Însă, din punctul meu de vedere, el este cu mult mai mult de atât, căci, evitând anumite artificii literare, Augustin Buzura redă, sub impulsul unei devastatoare clarviziuni, întregul tumult al căutării, al nevoii găsirii unui sens concret în care omul, între anodin și miraculos, încearcă necontenit să se remodeleze. să se redefinească, nu în numele instinctului de turmă, ci din imboldul pârjolitoarei individualități, a eului propriu, inconfundabil și indivizibil, pe care încearcă să-l ajusteze din mers printr-o pertinentă focalizare a dioptriilor senzoriale.

În viziunea lui Augustin Buzura, omul este un amestec de angelic și demonic, care nu poate fi încartiruit cu exactitate în chenarul unei anumite categorii caracteriologice, pentru că, supus neîncetat anumitor influențe exterioare, la care se adaugă nivelul său de înțelegere a intersectării cu anumite evenimente grandioase, dar și cu mărunțișurile unor simple întâmplări, are ceva din obrăznicia justificabilă a dualismului cartezian, trecând, mai greu sau mai ușor, de la hulire la invocare, de la sfidare la umilință.

Romanul ” Drumul cenușii” este asemeni unui recul care te poate izbăvi sau te poate nărui, căci, deși joacă cu cărțile pe față, are totuși tendința de a crea zeci sau sute de drumuri adiacente peste umerii gârboviți ai uni itinerar în care doar unul singur este cel potrivit.

O carte fabuloasă!

Lectură plăcută!

Recenzie ” S-a sfârșit înainte de a începe” de Ioana Dumitrăchescu

Ar putea fi un vis care, în ciuda tristeții în care va fi înecat la un moment dat, totuși l-ai ține aproape, sub perna mătăsoasă a rememorării clipelor în care cerul s-au cuibărit în privirile celor doi îndrăgostiți. Ar putea fi însă chiar și un caz real, poate nu în modul în care o face Ioana Dumitrăchescu care, pe alocuri, încearcă în romanul ” S-a sfârșit înainte să înceapă”, o anumită idealizare a celui mai pur sentiment din univers, iubirea. O idealizare care tinde spre o romanțare ce poate părea ușor forțată, însă nu neapărat exacerbată.

Antonio Fognini, personajul principal, poate fi cu ușurință asemuit cu un post- modernist Romeo rătăcit dar și resuscitat într-un mod aparent paradoxal de către o voluptate a îndurerării, sfârtecat între Marisa, soția pe care nu a iubit-o vreodată cu aceea sufocantă și răvășitoare pasiune, și Paola, care într-un timp extrem de scurt devine centrul întregului său univers.

Romanul ” S-a sfârșit înainte să înceapă” sângerează abundent, precum un viitor erou necunoscut care, în numele unui ideal pe care nu l-a deslușit pe de-a întregul, decide să meargă până la capăt, fără să știe unde va fi acesta.

Trecându-și personajele prin raiuri și infernuri, autoarea ajunge la un moment dat sî clădească purgatorii în care rugina suferinței și lumina anumitor clipe dureros de efemere se împletesc într-o cunună a trăirilor defibrilatorii în care conjugarea se lasă învăluită de o nebănuită intensitate devastatoare.

Narată din perspectiva lui Antonio Fognini, personajul principal din ”S-a sfârșit înainte să înceapă”, romanul emană aburii unei voracități cutremurătoare, declanșatoare de seismice empatizări față de tumultul unor simțiri și sentimente ancestrale în care cerul și colbul par a se întâlni într-un punct între durerea și nostalgia clădesc bulgării de lumină și candele de vise.

Stilul scriitoricesc al orădencei Ioana Dumitrăchescu are parcă ceva din acel amestec încântător de sfidare maleabilă și neîndrăzneală inocentă caracteristică aripilor de îngeri imaculați sub a căror umbre se ascund sufletele suferinde aflate în căutarea panaceicei ocrotiri.

În mod indubitabil, dacă veți citi această carte cu ochii sufletului, o să îndrăgiți nespus de mult această carte, găsind între coperțile ei vuietul simțirilor netrunchiate și ploile de minute în care oamenii chiar îndrăznesc să fie oameni.

Lectură plăcută!

Recenzie ” Bărbați fără femei ” de Harruki Murakami

Vreau să cred că nu există printre adevărații împătimiți cititori ai literaturii de calitate cineva care să nu fi citit măcar o carte scrisă de către niponul Harruki Murakami care, din punctul meu de vedere și nu numai, este unul dintre cei mai exponențiali autori ai momentului.

Romanul ” Bărbați fără femei” este o colecție de șapte povestiri în care genialitatea scriitorului japonez se joacă cu realul și irealul, cu realitatea și absurdul, pe care le mixează într-un narcotizant stil care creează dependență, îndemnând astfel cititorul să se cufunde din ce în ce mai mult, odată cu fiecare povestire citită, trecând, odată cu personajele, prin tot felul de simțiri, devenind ei înșiși o parte din carte, ca un organ care ajută fluidizarea narațiunii.

Dincolo de binecunoscuta predispoziție a lui Harruki Murakami spre genunile irealului, fără să cadă în patima fabulației inconsecvente, există totuși o anumită doză de filosofie aparte, un strop de sarcasm care, dincolo de crusta ospitalității nipone, își deșiră raidurile intempestive ale introspecției, ale descritpivismului caracterului uman cu întregul siaj al șerpuirilor comportamentale între prăbușiri și înălțări.

Incontestabila valoare a expresivității literare cunoaște în creațiile sale senzația apartenenței la o lume insuficient explorată, căci oamenii încă preferă să scotocească în ”depărtări cât mai îndepărtate”, uitând de vuietul propriului suflet.

De la spovedaniile neconvenționale dintre Kafuku și Misaki, personajele din ” Drive my car”, până la Samsa din ” Samsa îndrăgostit”, autorul creează lumi și universuri prin contractări și dilatări senzoriale de simțiri și trăiri în care straniul reușește în mod paradoxal să devină din ce în ce mai verosimil.

Favorita mea din cele șapte povestiri este chiar cea care oferă titlul volumului, fiind cea lăsată la urmă din punct de vedere al structurii cărții, îndeplinind rolul cireșei de pe tort. Cu un ușor parfum autobiografic, chiar dacă nu a fost recunoscut vreodată de către autor acest lucru, această povestire este asemeni muzicalității emanată de către ritmul cardiac, care este singura tonalitate pe care îți face plăcere să o asculți zi de zi cu aceeași neîntinată bucurie.

” Bărbați fără femei” este un exemplu de onestitate, asumare și îndrăzneală, acestei trei ingrediente din literatura lui Murakami asigurându-i succesul de care creațiile sale se bucură pe întregul mapamond.

Recenzie ” Colecționara de himere” de Danya Ștef

Odată cu apariția volumului de versuri ” Colecționara de himere” apărut la ” Casa de pariuri literare” sub semnătura debutantei Danya Ștef, se naște o nouă percepție a hipesensibilității care emană în șuvoiul versurilor un tentacular amestec de chin și speranță, suferință și stoicism, căutare și rătăcire.

Interogațiile lăuntrice, uneori nostalgice, alteori sâcâitoare, mustesc în poezia Danyei Ștef ca o fâlfâire de efemere îndrăzneli ( ” Mi-am pus adesea întrebarea cum ar fi dacă / cuvintele ne-ar fi numărate/ dacă fiecare dintre noi, ar primii un număr fix de cuvinte/ când pleacă în lume” sau ” Te-ai gândit cî cinci minute din viața ta ar putea da sens/ restului de minute din viața altcuiva?). Uneori aceste întrebări devin un susur abia perceptibil, dar care totuși, la fel ca orice șipot, se poate transforma oricând în fluviu ( ” O singură întrebare/ am pe buze acum :/ Când visătorul moare și el/ Ce se întâmplă cu visul rebel?”)

Și totuși, dincolo de cuvinte există dorul de gesturile oneste și al trăirilor intense ( ” Ne pierdem timpul cu vorbe/ cu legături între subiect și predicat/ într-o gramatică atât de generală și de cumplită/ care nu face altceva decât să ne țină ocupați”), ca și cum sentimentul ireversibilității a ajuns să carieze boemia de altădată a dulcei așteptări îndelung poetizată.

Poeta Danya Ștef se pierde și se regăsește în valuri de spumegândă nostalgie, scrijelind în răbojul vieții fărâme de trăiri care adeseori dispar atât de repede încât nu poți să nu te întrebi dacă ele chiar au existat cu adevărat sau sunt doar rodul iluziei ( ” Noi avem trupuri cu chirie/ și suflete valize cu amintiri”).

Din tot chinul senzorial, care totuși, în ciuda aparentului parfum sisific, naște maiestuoasa cunună de vise, amintiri și convulsive simțiri, poeta își trage seva dorinței de a merge mai departe, chiar dacă , după tot ceea ce a trăit și a simțit, va merge ceva mai șchiopătat. ( ” Când ți-se umple marea de nori/ n-ai decât să-ți faci o barcă/ de vise/ și să te avânți spre stele/ legând prietenii/ pe drumul către stele”)

Dacă vreți să simțiți cum hipersensibilitatea senzorială va pătrunde ușor în sanguinitatea conjugării, readucându-vă în biserica sufletului inocența redescoperirii de sine, atunci citiți versurile din ” Colecționara de himere”.

Lectură plăcută!

Recenzie ” Vârsta inocenței” de Edith Warthon

Odată cu apariția romanului ” Vârsta inocenței”, literatura nord-americană și nu numai, cunoaște un important punct de cotitură care reușește să deschidă noi unghiuri ale înțelegerii și percepției umane.

Edith Warthon a fost prima femeie laureată cu Premiul Pulitzer în anul 1920, taman pentru romanul ” Vârsta inocenței”, care face o cruntă, dar pertinentă introspecție, a unei societăți cantonate într-o lume aparte, împovărată de concepte hilare și false prejudecăți, care învelește lumea din jurul lor în zvârcolirea contondentă a unor trăiri măcinate de tot felul de prohibiții corozive. O lume în care vox populi este cel mai crunt și nemilos tribunal, iar libertatea oscilează între hățurile sufocantului patriarhat și salvarea unor aparențe cu gust fad.

Neamuri cu renume și pretenții aristocratice precum Mingot, Dagonet, Chivas sau Van der Linden, prind în viforul lor trăirile unor personaje neputincioase, silite într-un anume fel să asculte de instinctul turmei. Astfel, dragostea dintre Newlan Archer și Ellen Olenska este sortită din start eșecului, în ciuda intensității zbaterii celor două suflete, iar personaje precum Medora Manson, Julius Beaufort, May Archer, Emerson Sillerton și mulți alții, se îngrijesc din răsputeri ca rigorismul societății new-yorkeze, prinsă într-un vicios cerc al perfidului dualism senzorial, să nu sufere vreo întinare care, din punctul lor de vedere, ar fi sinonim cu un necruțător sacrilegiu.

În mod clar, la vremea apariției sale romanul ” Vârsta inocenței” a fost asemenea unei zdravene pălmuiri, o terifiant de necesară încercare de resuscitare a închistatei societăți, dar, în același timp, un semnal în privința sensului greșit pe care îl urmează homo sapiensul cu pretenții aristocratice ai acelor vremuri.

Romanul este captivant, cu un puternic caracter descriptivist al oamenilor și obiceiurilor acelor timpuri, dar mai ales a modului în care trebuie să simți și să gândești pentru a evita să fi supus causticului oprobiu public.

O carte de neratat.

Lectură plăcută!

Recenzie ” De ce iubim femeile?” de Mircea Cărtărescu

În mod inexplicabil, cel puțin mine, unii au îndrăznit să afirme că, odată cu apariția romanului ” De ce iubim femeile”, Mircea Cărtărescu schimbă registrul, încercând, în mod voit, să se adreseze unei anumite categorii de cititori nu prea atrași de scrierile sale anterioare. Nu știu dacă această afirmație frizează ușor cu o acuzație de mercantilism și nici nu o să încerc să despic firul în patru în privința acestui aspect.

Tot ceea ce îndrăznesc să afirm în această privință este că, dacă există o schimbare de registru în romanul ”De ce iubim femeile”, acesta nu știrbește în vreun fel din valoarea literară, ba dimpotrivă, plusul adus de scriitorul român odată cu apariția acestei cărți, este intensitatea onestității, care chiar dacă nu are în alcătuirea sa opulenșa miraculosului, totuși reușește să îmbine într-o perfidă omogenitate realul și irealul în senzorialele spirale ale unui fetișism al simțirii, încercând să afle anumite răspunsuri, nu cu foamea creștinului care dorește să găsească o anumită medicamentație în ritualul îngenuncherii, ci cu efervescența nostalgicului pierdut și regăsit prin tot felul de întâmplări care au dansat odinioară între apostazia unei anumite îndrăzneli și turbioanele unor simțiri de moment.

Astfel, întâlnim o anumită aureolare a farmecelor nurice la femei precum Rodica și Irina, un iz de căutare prin delăsare la Petruța ți Lili, o cuminecătură a iubirii între inocență și culpabilitate la Ester, femeia cu trăsături aristocrate desprinse parcă din meandrele altor vremuri.

Orgasmul fizic și cel sufletesc, cu desele întrepătrunderi de erotism și castitate se regăsește la femeia pitică din Torino, dar mai ales la tragi-comica legendă a contesei irlandeze din Annaghnnerring.

Păstrând aceeași linie a mărturisirii, fără a face confuzie între spovedanie și extrovertire, Mircea Cărtărescu face din experiența interrelaționării cu urmașele Evei, în diverse etape ale existenței sale, un motiv de amestecare a dulcelui și amarului în valuri de trăire subjugată de flux-refluxul unor clipe care mor și renasc prin înmuguriri și desfrunziri ale iluziei unei anumite predestinări în care autorul crede, poate chiar pe bună dreptate, în funcție de adâncimea tatuajului lăuntric lăsat de ploile și lumina trecutului.

O carte îmbietoare!

Lectură plăcută!

Recenzie ” Moartea unui artist” de Horia Lovinescu

Clarviziunea unei filosofii în care sacrul și profanul clădește o uluitoare omogenitate din care rezidă însăși viața, găsește în ” Moartea unui artist” o muzicalitate aparte, plină de vuietul unor trăiri răvășitoare peste care priceperea lui Horia Lovinescu presară jocul dintre real și ireal în care, adeseori, omul se cufundă, fie că vrea, fie că nu.

Manole Crudu, personajul principal, este un sculptor celebru care, întors acasă după patru ani, bolnav grav, dar încă arogant, încearcă să-și găsească piesa lipsă din puzzle-ul sufletului.

Există în șuierul existențial al personajelor cuminecătura dualismului, al vieții prinse în vârtejul prefixelor și sufixelor, în care sculptorul, într-un amestec de efervescență și nebunie, descoperă simțiri noi în existența tinerei Cristina, pe care Aglaia, mama acesteia, încearcă să i-o vâre pe sub nas. Apoi, copii sculptorului, Toma și Vlad, au ceva din geometria miticilor Abel și Cain. Însă, cel puțin din punctul meu de vedere, personajul-cheie este bătrâna Domnica, senilă și totuși incisivă, care face legătura dintre Văzut și Nevăzut, părând a fi un gardian terifiant tocmai prin permisivitatea sa, care, într-o lume care este dependentă de reguli și împovărări, pare o nelegiuire.

Indubitabila genialitate a lui Horia Lovinescu emană în textul din ” Moartea unui artist” inevitabila mixtură de mărturisiri și nemărturisiri, de evanescență și genuni care, îngemănându-se haotic și intempestiv, dar totuși sufocant de verosimil, este axiomatic până la ultima suflare, în ciuda faptului că oamenii, poate ca un primordial mijloc de evadare, de narcotizare, se agață de idealismul fantasmagorismului.

Dramaturgia cunoaște prin intermediul textului acesta o explozie a simțirii pure, care nu are nimic de a face cu exegeza existențialismului, căci în concepția lui Horia Lovinescu esența pură, poate într-un paradox al paradoxurilor, poate fi cu adevărat găsită doar prin acceptarea existenței amalgamului, a entropismului în care pur și simplu lucrurile se amestecă necontenit fără să ne ofere o motivație anume. Cel puțin nu una pe care omul să o poată explica cu adevărat fără a evita eterna rănire a lăuntricului.