Recenzie ” Moartea unui artist” de Horia Lovinescu

Clarviziunea unei filosofii în care sacrul și profanul clădește o uluitoare omogenitate din care rezidă însăși viața, găsește în ” Moartea unui artist” o muzicalitate aparte, plină de vuietul unor trăiri răvășitoare peste care priceperea lui Horia Lovinescu presară jocul dintre real și ireal în care, adeseori, omul se cufundă, fie că vrea, fie că nu.

Manole Crudu, personajul principal, este un sculptor celebru care, întors acasă după patru ani, bolnav grav, dar încă arogant, încearcă să-și găsească piesa lipsă din puzzle-ul sufletului.

Există în șuierul existențial al personajelor cuminecătura dualismului, al vieții prinse în vârtejul prefixelor și sufixelor, în care sculptorul, într-un amestec de efervescență și nebunie, descoperă simțiri noi în existența tinerei Cristina, pe care Aglaia, mama acesteia, încearcă să i-o vâre pe sub nas. Apoi, copii sculptorului, Toma și Vlad, au ceva din geometria miticilor Abel și Cain. Însă, cel puțin din punctul meu de vedere, personajul-cheie este bătrâna Domnica, senilă și totuși incisivă, care face legătura dintre Văzut și Nevăzut, părând a fi un gardian terifiant tocmai prin permisivitatea sa, care, într-o lume care este dependentă de reguli și împovărări, pare o nelegiuire.

Indubitabila genialitate a lui Horia Lovinescu emană în textul din ” Moartea unui artist” inevitabila mixtură de mărturisiri și nemărturisiri, de evanescență și genuni care, îngemănându-se haotic și intempestiv, dar totuși sufocant de verosimil, este axiomatic până la ultima suflare, în ciuda faptului că oamenii, poate ca un primordial mijloc de evadare, de narcotizare, se agață de idealismul fantasmagorismului.

Dramaturgia cunoaște prin intermediul textului acesta o explozie a simțirii pure, care nu are nimic de a face cu exegeza existențialismului, căci în concepția lui Horia Lovinescu esența pură, poate într-un paradox al paradoxurilor, poate fi cu adevărat găsită doar prin acceptarea existenței amalgamului, a entropismului în care pur și simplu lucrurile se amestecă necontenit fără să ne ofere o motivație anume. Cel puțin nu una pe care omul să o poată explica cu adevărat fără a evita eterna rănire a lăuntricului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s