Saul Bellow este fără nicio îndoială unul dintre cei mai exponențiali scriitori nord-americani de origine evreică, fiind recompensat cu Premiul pentru Literatură în anul 1976.

Romanul ” Darul lui Humboldt”, aureolat cu Premiul Pulitzer în anul 1975, este o narațiune care frizează cu asperitățile existenței, combinând violența unor conjugări vituperante cu o anumită adiere pandorică impregnată de visceralitate.

Cu o ușoară tentă autobiografică, cel puțin în faza empirică a cărții, aceasta scoate în evidență setea de cercetare a întregii lumi sub multitudinea aspectelor sale aparent înșelătoare, pe care autorul o manifestă fățiș în marea majoritate a creațiilor sale literare. prins în jocul realității ( dualiste, narcisiste, spasmofilice, cruntă și tăioasă), Saul Bellow poate fi asemuit cu un toreador care își învârte pânza de culoarea amurgului primăvăratic cu o tehnică ireproșabilă în care acida ironie zugrăvită în binecunoscutul stil nord-american dezvăluie, treptat sau subit, ” sensul nonsensului și nonsensul sensului” .

Când discipolul își depășește mentorul se ajunge la o poveste de genul celei din romanul ” Darul lui Humboldt”, cu duelul aproape cosmogonic dintre Citrine și Humboldt, plin de încolăciri și desfrunziri absurde ale unor clipe uitate și recuperate undeva între ancestral și vid, acolo unde oamenii își rostogolesc existențele între anost și maiestuos, uneori îmbătați de licoarea libertății, alteori gheboșați de mărăcinișul inexplicabilului.

Cu siguranță că realismul lui Saul Bellow are ceva din ademenirile șarpelui, dar și din cearcănele dezamăgirii din ochii divinității când a simțit că magnifica sa creație, omul, îi alunecă printre degete. Este un realism care te izbește pe negândite cu miasma rătăcirii între verbiaj și axiomă, rătăcirea fiind singurul lucru la care omul se pricepe foarte bine, ca un laitmotiv încă nemărturisit al continuei complicări a lucrurilor în numele veninoasei deșertăciuni. Un realism pe care autorul îl disecă cu răbdare, arătându-ne, fără vreo cruțare, nenumăratele aspecte ale vieții umane între vecernie și utrenie, purtându-ne prin lumină și beznă cu priceperea unui navigator care nu caută duritatea pământului sigur, ci mătasea nemărginirii.

O veritabilă capodoperă!

Lectură plăcută!

Am observat în ultimul timp la scriitorii acestui prezent, nu la toți, este adevărat, ci la o parte, destul de consistentă, o anumită frustrare în raport cu scriitorii postumi, deja consacrați, unii dintre ei chiar mitizați, transformați în veritabile legende.

” De ce ei da și noi nu?” . Aceasta este întrebarea, oarecum hamletiană, răsfirându-se tentacular prin labirintice blog-uri sau articole din presa scrisă. Într-o anumită măsură această întrebare este prezentă pe buzele tremurânde ale scriitorașilor de mucava care la primul zvâcnet al unei oarecare răni lăuntrice își înfig neastâmpărul degetelor în ospitalitatea condeiului, confundând Muzele Parnasului cu behăiala lacrimogenă a unei efemere trăiri de moment.

În mare parte lipsiți de un crez literar născător de Ideal, anumiți scriitori, datorită mercenarismului editurilor lipsite de blazon, scriu haotic, dăruindu-ne personaje și întâmplări fade, atât de alambicate și contradictorii încât numaidecât devin maculatură. Este de-a dreptul hilar cum anumiți scriitorași de duzină trec, cu o neverosimilă ușurință, de la un stil la altul, repudiindu-și cu o crasă dezinvoltură propriul crez literar provăduit, până mai ieri, în dezlănțuit strigăt de guru infailibil.

” A bovi maiori discat arare minor”  ( De la boul mai vârstnic să învețe cel tânăr să are), spune un vechi proverb latin. Cam așa ceva aș îndrăzni să le sugerez pe cei din actuala generație de tineri scriitori, scriitorași și mâzgălitori, unii cu atitudini nihiliste plămăditoare de injustificabile stări narcisiste pline de costeliva omnisciență, alții împăunați de un fățarnic dualism stufos zămislitor de grunjos suc gastric otrăvitor.

Din punctul meu de vedere consider că nu există ” versus ” între contemporani și clasici, ci doar inexplicabila nerăbdare a celor tineri care scriu din dorința de a ajunge celebrii, închipuindu-și, unii dintre ei, că se poate ajunge, cu ajutorul literaturii, la un oarecare confort financiar, idee care, nu de puține ori, duce la ”abyssus abyssum invocat”  (  prăpastia nașțe prăpastie).

Timpul, dragi scriitori, scriitorași și mâzgălitori, doar el vă poate răspunde la întrebarea ”de ce ei și noi nu?”. O întrebare care, probabil, a fost prezentă chiar și-n mințile și sufletele celor de dinaintea voastră.

Ars longa, vita brevis!

Cu siguranță că unii oameni cred în Dumnezeu ”pentru că așa trebuie”, la fel cum credem în libertate și-n democrație doar când ne este pe plac. Cam așa se întâmplă și cu Eminescu, poetul iubit din inerție de un popor care nu mai citește poezie.

Uneori am impresia că iubirea pentru Eminescu, cu întreaga cavalcadă a ferchezuitelor comemorări, este un fel de împovărătoare comemorare, la fel ca parastasele pe care le facem bătrânilor doar ca să nu ne râdă satul.

O iubire de bonton! Voila! Atât îi mai poate oferi societatea noastră celui care ne-a oferit atât de multe. Nimic în plus, nimic în minus. Nu, nu sunt un tradiționalist. Însă sunt de părere că nu este indicat să aruncăm la pubela uitării întregul trecut în numele progresului.

Într-o epocă în care miturile sunt confundate cu bancurile hlizite la cine știe ce șuetă, iubirea pentru Eminescu are în etalarea ei un iz de patetică deșănțare care, combinată cu ipocrizia unor gesturi mecanice, naște spectacole de două parale în care ne complacem cu o perfidă și abrutizantă plăcere.

Oare câți dintre cei care merg la mormântul sau la monumentele închinate poetului nepereche îi cunosc versurile?

Nu știu de ce, dar unele comemorări de pe vremea comuniștilor când, fără să știu de ce, participam la tot felul de parade, cu fețele crispate și suflete chircite într-un ghimpe al asprei nedumeriri îmi revine acum în minte, asociind în mod subit contondentul festivism al acelor vremuri, cu opulența non-valorilor doar din pricina unui mecanism al cărui resort funcționează din inerție.

Poate că pentru unii Eminescu reprezintă doar trecutul și poate că poezia de atunci nu se mai regăsește întru totul în tentaculele realități cotidiene, căci romantismul acelor vremuri nu și-ar mai găsi corespondențele în actuala societate, însă așa cum englezii îl au pe Shakespeare, italienii pe Dante, portughezii pe Camoes, spaniolii pe Cervantes, noi îl avem pe Eminescu, ca pe un tatuaj extrem de persistent, ca drapelul național sau ca imnul țării, ca o religie a simțirii pure în care extazul și agonia se întrepătrund sinuos sau lin.

Eminescu este asemeni unui șipot care devine nemărginit ocean, revărsând susurul eternității în flux-refluxul unui serafic zbor între ancestral și teluric.

Iubiți-l pe Eminescu sau măcar încercați!

Întotdeauna va exista o anumită luptă barieră, un zid aparent de netrecut între vechi și nou, epigonism și inovator, ca un strigăt al tăcerii culpabilizate de avântul tinereții, acolo unde efervescentul entuziasm suflă cu putere în velele dorinței de redefinire, chiar și prin ruperea parțială sau totală de cordonul ombilical al anumitor moșteniri ideologice.

Romanul ” Părinți și copii”, considerat, pe bună dreptate, cea mai reușită creație literară a scriitorului rus I.S. Turgheniev, este exemplul perfect al continuei lupte dintre ” ceva și altceva”, o luptă fără de sfârșit, cu un început care, din câte se pare, a țâșnit din vremuri imemoriale, poate chiar din geneza stirpei omenești.

Întregul roman este un duel între bătrâna generație deja circumscrisă unui anumit calapod și tânăra generație, care numai poate crede în beția idealurilor de altădată. Nu este o ciocnire titanică, ci mai degrabă o zbatere între minusurile și plusurile existenței, între opulență și sărăcie, între arivism și ipocrizie, totul desfășurându-se într-o Rusie abia cicatrizată după revoluțiile de la jumătatea secolului XIX.

Lupta contradicțiilor nu caută să împartă dreptatea, ba dimpotrivă, ambele tabere, uzitând argumentele și contraargumentele par, în anumite momente, perfect îndreptățite să își declare supremația. Cu siguranță că cel care poate înclina balanța în favoarea unei anumite tabere este doar timpul. Însă rușii acelor timpuri par a nu dispune de așa ceva, ca și cum timpul se scurge în vuietul nerăbdării prin slutele crăpături ale destinelor greu încercate.

Perfect încondeiată de priceperea indubitabilă a scriitorului rus, drama conștiinței de sine pierdută în colectivismul purtătorilor de contondenți ochelari de cal naște uluitoare întâmplări în care nimic nu este ceea ce pare, ca și cum oamenii ar fi înconjurați de o pseudo-carapace protectoare, conjugarea existenței fiind lipsită de onestitate.

O carte extraordinară!

Lectură plăcută!

Uneori este bine ca anumite lucruri să rămână, odată pentru totdeauna, adânc înhumate în bezna uitării în pofida golului lăuntric care te va măcina necontenit, azvârlindu-te între stalactitele și stalagmitele unor convulsive clipe de dor, întrebări și neputință.

Romanul ” Vieți secrete” al scriitoarei franceze Tatiana de Rosnay reușește, datorită unui suculent stil propriu, să împletească, încrezătoare în puterile ei literare, nostalgia, curiozitatea și îndurerarea, încrustând pagini de trăire autentică cu ajutorul unor personaje culese cu dibăcie din realitatea cotidiană.

Învăluit în cascada tumultoaselor evenimente, Antoine Rey, personajul principal, se trezește prins în dansul haotic al al unor răvășitoare întâmplări, care de care mai năucitoare, de la accidentul surorii sale la divorțul de soție și continua înstrăinare a copiilor, de la descoperirea incurabilei boli a tatălui său la dezvăluirea adulterului mamei sale, moartă cu mulți ani în urmă.

Nu ai cum să nu îndrăgești romanul ” Vieți secrete”. În primul rând datorită teribilului ritm agonizant și a întortocherilor de situații care, în ciuda anumitor carențe în ceea ce privește suspansul, totuși reușește să aducă peste pleoapele cititorilor un damf de dizidență senzorială, creând, consider eu, o anumită similitudine dintre realitatea de zi cu zi și revărsările stilistice ale acestei narațiuni.

” Vieți secrete” este asemeni unei vijelii iscate aparent din nimic care schimbă, oarecum pe negândite, întregul ecosistem al unor oameni pierduți și regăsiți în șuierul existențial, printre zboruri și înhumări de vise și înfrângeri. Smulge podurile dintre trecut și prezent, căscând în sufletele personajelor griul în care amintirile și nedumeririle încearcă să clădească noi biserici în sufletele cariate sau ruginite de nenumăratele suferințe, dezvelind, nicidecum cu ură, jocul valpurgic al vieții trăite alambicat între gloduroasa prăpastie și mătasea celestului revigorator.

Pe o tonalitate când duioasă, când aprigă, scriitoarea Tatiana de Rosnay face din colivia semnelor de întrebare un meci de pingpong între încarcerare și eliberare în care singurul arbitru este sufletul cu nenumăratele sale modalități de a-și deschide ferestrele.

Lectură plăcută!

Dincolo de faptul că este o carte foarte stufoasă, cu o mulțime de personaje de diverse facturi, romanul ” Vârsta ingrată” scoate în evidență perfidul joc de lumini și umbre al unei societăți care se cufundă din ce în ce mai mult în apele tulburi ale ipocriziei, acolo unde arivismul și înfloriturile unor vorbe alese mai mereu lipsite de fapte, domnesc nestingherite, nobilii și parveniții ajungând să confunde, extrem de des, păcatul cu virtutea.

Subiectul principal din romanul lui Henry James îl reprezintă posibila căsătorie a tinerei și bogatei Nanda Brookenham, această veste, la început ca o tremurândă rumoare, care mai apoi se transformă într-un vuiet atotcuprinzător care stârnește lupta dintre junele economist Vanderbrank și afaceristul Mitchet, sub privirile enigmatice ale bătrânului Longdon.

Juventutea efervescentă a tinerelor personaje transformă tentația sfidării într-un soi de drept imuabil care, deși încă mai rătăcește cu nonșalanță între apriori și aposteriori, totuși se bucură de o oarecare trecere în rândul societății.

Romanul ” Vârsta ingrată” oferă senzația că oricând poți să găsești o rază de lumină în umbră, dar și o fâșie de umbră asupritoare sub seninul nemărginirii.

Țesătura narativă pe care Henry James o plantează sârguincios în sufletele cititorilor crește de la o pagină la alta, sporindu-și aproape pe negândite intensitatea într-un crescendo în care chiar și anostitatea trăirilor de moment a personajelor are în entropica ei rostogolire o anumită luminozitate pogorâtă într-o maleabilă geometrie prin vitraliile cuvintelor, dar mai ales a necuvintelor.

Dialogul, în aparență ușor încâlcit și cu bună știință alambicat din pricina dorinței societății de a epata cu orice preț, redă întru totul amestecul de costeliv intravenos și caligrafiere a extrovertirii, cu zbuciumul intempestivei fățărnicii în care arivismul devine principalul motor propulsor al unui absurd zbor spre nicăieri. Cuvintele mușcă șerpește din binecunoscuta sobrietate în spatele căreia se ascunde vulcanica dezlănțuire a nimicniciei umane, cu întregul apanaj al croșetării de angelic și diabolic în numele unor capricii și oportunități înghițite pe nemestecate.

Romanul ” Povestea unei pasiuni”  alunecă necontenit într-o genune hrăpăreață în care arde necontenit eșafodul pierderii de sine prin riscante reconjugări grăbite ale felului de a fi, scriitorul englez Ford Madox Ford  încrustând bulversanta rătăcire a unor personaje pierdute și regăsite între prizonieratul etichetei impusă de rigida societate și eliberarea prin intermediul sfidării, când mistuitoarea pasiune strigă în sufletele care trăiesc doar pe jumătate.

Petrecându-se înainte de declanșarea primului război mondial, acțiunea romanului ” Povestea unei pasiuni” utilizează cu o admirabilă pricepere doi indestructibili piloni înfipți în nesigurul mâl al existenței, respectiv factorul psihologic și cel social, ambii împletiți și despletiți în funcție de trăirile și simțirile de moment ale celor două tinere cupluri.

Adulter sau pasiune, evadare din canonic sau flămândă iubire, scânteia care declanșează întregul mecanism al uluitoarelor trăiri, pogorâte chinuitor și acaparator în strigătul tăcerii, poleiește acest penetrant roman cu un ritm ” parlando-rubato” în care vălătucii clipelor de carnală delăsare creionează colivii împovărătoare care, chiar și după inexorabila scurgere a timpului, va mușca cu aceeași furie din umerii neputincioaselor victime colaterale.

Prin ochii și simțirile lui John Dowell, personajul principal din magnetizantl roman ” Povestea unei pasiuni”, ne este relatată, într-un labirintic melos în care, chiar dacă este cicatrizată, rana continuă să bolborosească intempestiv, dragostea adulterină dintre Florence, soția sa, și Edward Ashburnham, sub ochii și indulgența silfidicei și neputincioasei Leonora Ashburnham.

Psihologia aplicată de Ford Madox Ford în acest roman este absolut copleșitoare, fiecare rând, ba chiar și fiecare virgulă din text, având o stare de tensiune năucitoare în care nimic nu este ceea ce pare. recurgând la mixajul de trecut și prezent sub forma rememorării, uneori vijelioasă, alteori docilă și nostalgică, romancierul englez clădește o lume în care lumina speranței și bezna deznădejdiei se completează reciproc, nicidecum ca o exprimare fățișă a dualismului, ci ca o firească întrepătrundere a minusurilor și plusurilor din existența unui om.

La sfârșit orice cititor simte golul și viermuiala anumitor întrebări încă înecate în ceața nedumeririi.

O carte superbă!

Lectură plăcută!

” Ascultă glasul meu” este continuarea bestsellerului ” Mergi unde te poartă inima”, scriitoarea italiană Susanna Tamaro, deși inversând rolurile, păstrează în alcătuirea cărții sale aceeași mătase a cuvintelor. Totuși. în pofida durerii abia susurate în dansul unui șipot abia țâșnit din măruntaiele gloduroșilor umeri telurici, narațiunea este pătrunzătoare, făcând din nesfârșita căutare a izbăvitoarelor răspunsuri un mod de escaladare, contondentă dar benefică, în care nepoata Olgăi încearcă să se definească sau redefinească, mărturisind anumite trăiri, căutări și dureri unei bunici deja coborâtă în bezna neființei.

” Cine sunt și din ce încrengătură de celule m-am ivit eu pe această lume?”

Aceasta este întrebarea care o îndeamnă pe tânără să pornească în căutarea originii sale, pe care o reconstituie, în faza empirică, din epistole ferfenițite și caiete măcinate de graba timpului. Jocul de puzzle al propriei existențe, care deși odată cu fiecare capitol al acestei febrile căutări, tânăra va constata că nu toate întrebările au un răspuns, dar mai ales că anumite întrebări și răspunsuri chiar nu sunt necesare, totuși va merge mai departe.

Prinsă în flux-refluxul vieții, rătăcind, la fel ca și bunica sa, între trecut și prezent, într-un tangaj absolut uluitor în care tânăra descoperă neîndurătoarea cruzime a vieții, dar și vindicativa bucurie din seraficul clipelor mărunte, personajul principal din ” Ascultă glasul meu” se pierde și se regăsește într-o neîntreruptă rugăciune adresată, în primul rând propriului sine aflat într-o accelerată cursă de redescoperire în care lacrima și surâsul, durerea și nostalgia, au o anumită rumeneală a conjugării, atât de caracteristică naufragiaților care, după o îndelungată perioadă de aspră derivă, reușesc să zărească în depărtarea depărtărilor o limbă de pământ.

Deloc virulentă, în pofida puterii de a se inocula nestingherită peste coridoarele nostalgiei cititorilor, narațiunea din romanul ” Ascultă glasul meu” impresionează prin onestitate și angajament, reușind cu brio să înfățișeze cu adevărat realitatea trăirilor post-moderniste dintr-o lume în care logicul și ilogicul sunt confundate în mod constant.

Lectură plăcută!

Romanul ” Mergi unde te poartă inima”  este cea mai de succes carte italiană a secolului XX cu peste șaisprezece milioane de exemplare vândute, scriitoarea Sussana Tamaro pătrunzând în sufletele cititorilor săi cu ajutorul unui stil onest, plin de o strălucitoare emotivitate care nu ascunde absolut nimic din simțirile omului, ba dimpotrivă, le etalează cu mărinimie atât pe cele luminate, cât și pe cele întunecate.

Cartea aceasta respiră într-un ritm în care durerea și nostalgia conviețuiesc într-un pahar de otravă cu gust dulce în care conjugarea deja a învățat să accepte, însă fără să alunge întru totul aripile răzmeriței din sertarele sufletului.

Ajunsă la vârsta suficient de înaintată încât să fie perfect îndreptățită să își pună cu sânge rece în balanță împlinirile și neîmplinirile, bătrâna Olga, trecută de optzeci de ani, își încrustă într-un caiet trăirile duse întotdeauna până la jumătate din varii motive. Odată cu fiecare rând încrustat cu cerneala sufletului, caietul se transformă într-un jurnal testimoniar prin intermediul căruia Olga se adresează rebelei sale nepoate plecată în America.

Caietul acesta este cu mult mai mult decât o simplă confesiune adresată într-un ultim ceas tinerei generații, Olga încercând să facă lumină atât în propria viață, cât și în cea a nepoatei, cele două fiind unite oarecum de un cordon ombilical la jumătatea căruia tronează impetuos cețoasa amintire a morții lui Ilaria, fiica Olgăi, la care se adaugă lipsa unui tată în viața tinerei rătăcite pe tărâmul făgăduinței de pe continentul nord-american.

Stilul unduitor al narațiunii se strecoară ușor prin fiecare crăpătură a sufletelor cititorilor cu această atmosferă în care, între deznădejdie și speranță, bătrâna Olga își poartă sufletul în furtunoase raiduri între trecut și viitor, între mea culpa ți izul de pildă și de repansare ale unor răni care nu se vor vindeca niciodată întru totul, rămânând cicatrici transformate adeseori în icoane ale unei eterne comemorări.

Romanul ” Mergi unde te poartă inima” vorbește despre durere, între poetizare și prozaism, despre anumite cotituri ale destinului care au avut nenumărate repercursiuni și asupra generațiilor următoare, întinzându-și într-un ritm impetuos și impresionant rădăcinile îndurerării prin molozul sau bolovănișul iluziilor și speranțelor.

Lectură plăcută!

Presărând peste umerii personajului principal o gloduroasă mixtură de culpabilitate și dorință de exonerare în numele instinctului matern, scriitoarea Edith Wharton se joacă magistral cu păcatul și inocența pe care le împletește vijelios în mantaua subțire a lui Kate Clephane, o femeie ajunsă la vârsta maturității când, într-un mod terifiant de inevitabil, trecutul strigă necontenit în marsupiul nostalgiei, iar prezentul are nevoie de un electroșoc pentru a mai putea crede în viabilitatea vreunui sens.

Într-un anumit fel este un soi de ” reîntoarcere a fiului risipitor”, ba chiar îndrăznesc să afirm că are un ușor iz proustian de „ a la recherce du temp perdu”, ambele trecute prin sita măruntă a unui feminism îndreptățit în care trăirile, ambițiile și vanitatea unei scorțoase societăți se întrepătrund într-o ” armonie a dizarmoniei”, creionând personaje decrepite care încă se ascund sub nenumărate voaluri de nejustificată pudoare și împovărătoare etichetă hilară în care snobismul, arivismul și efemeritatea idealurilor cenușii clădesc poduri nesigure peste șipotul zilelor irosite într-un tremur necartografiat.

• 

Kate Clephane, care și-a părăsit căminul conjugal din pricina unei pârjolitoare pasiuni efemere, încearcă din răsputeri să recupereze timpul petrecut departe de fiica sa, Anne, străbătând răbdătoare, pas cu pas, lumea unor altfel de tineri, lipsiți de țeluri și destinații precise, sperând cu ardoare că va putea să își apropie fiica într-o indestructibilă amiciție, dar și că va fi acceptată de către o societate nord-americană care încă îi mai judecă, deși nu cu aceeași intensitate, nesăbuința tinereții.

Nu vreau să vă povestesc teribila întorsătură de situații pe care narațiunea o adoptă la un moment dat. Consider că este cu mult mai indicat să o descoperiți voi. ceea ce însă trebuie să vă spun este că această alunecoasă întortochere învelește povestea într-o lumină alertă în care măreția și decăderea în care alunecarea și înrobirea senzorială transformă fiecare secundă din viața lui Kate Clephane într-un purgatoriu spinos când erorile trecutului năvălesc tumultuos și asurzitor în fragila crisalidă a prezentului.

Stilul literar al autoarei și expansionismul unei puternice expresivități fac din această carte un roman de neratat.

Lectură plăcută!