O, Doamne Dumnezeule! Cartea aceasta este asemeni unui înger care mușcă și mângâie într-un singur sărut plin de despletiri de aripi clădite din lacrimi și cenușă. E plină de viață, pulsând ritmuri șerpuitoare peste jocul de genuni și vitralii, inhalând cenușa iluziei și cerul speranței cu aceiași plămâni, uneori amestecând bezna și întunericul, alteori reușind sau doar să creadă că le poate separa.

Personajele se îneacă în aburii prăpastiei între realism și nevoia de certitudine, de comprehensiune a existenței cu lumina și bezna furcilor caudine prin care este trecută viața. Credința și necredința, cu întregul vuiet al semnelor de întrebare, sapă în pereții clipelor existențe efemere care vor să creadă că dincolo de dincolo totuși există ceva, nu neapărat ceva îndestulător, ci doar ceva, orice, oriunde și oricât.

Cartea ” Întâmplări dintr-o viață” nu este întru totul un roman, căci înșiruirea de simțiri, dăltuite cu abilitate și sinceritate peste umerii colilor, poate fi asemuită cu o febrilă confesiune pe care conjugarea existenței o face nemărginirii celeste, sau, cine știe, poate că este taman invers. Lucrurile par geometrizate și regeometrizate pe alocuri, deși clipele personajelor, prinse între a fi și a nu fi, se rostogolesc între haos și nimicnicie, lăsând în urma pașilor mușcând din colbul ireversibilitățșii multe prefixe și sufixe.

Am impresia că dacă v-aș povesti în mod concret narațiunea aș comite un sacrilegiu, pentru că o asemenea carte trebuie descoperită în mod direct, încetul cu încetul, poate cu evlavia reconștientizării, poate cu furia celui ce încă își mai așteaptă mult visata înaripare.

Stilul literar este pătrunzător, precum o rece ploaie autumnală dăruitoare de răvășitoare frisoane. Nu pot preciza cu exactitate cât este resemnare și cât este răzmeriță în filele acestei cărți, pentru că, nu de puține ori, durerea și nostalgia se întrepătrund, dar se și resping, nu neapărat ca într-un aprig și încleștat joc al primordialului instinct de supraviețuire, ci mai degrabă ca un fapt firesc al credinciosului care ezită între îngenunchere și rugăciunea cu pumnii încleștați.

O carte impresionantă!

Miticismul de sorginte caragialenească încă este al naibii de actual., făcând din I.L. Caragiale un vizionar nostradamic de netăgăduit care a intuit perfect eronata cale a națiunii aflată într-o continuă derivă.

Caragiale, cu personajele sale deja intrate în folclorul autohton, a reușit să amprenteze într-un mod inconfundabil lumea literară, adăugând anumite ingrediente benefice în formarea anumitor generații autentice de români, nu neapărat din punct de vedere al naționalismului, ci mai degrabă din pricina incontestabilei priceperi de a combate ipocrizia, arivismul și habarnamismul funcționăresc clădit pe bazele nepotismului costeliv.

Din nefericire progresul societății, preschimbat odată cu trecerea timpului într-un pseudo-progres caracterizat prin mimarea insipidă a valorilor esențiale, a cufundat capodoperele caragialenești în colbul uitării, transformând magnificele piese de teatru într-o regretabilă uitare, căci poporul român este incapabil să învețe din pilde sau din propriile experiențe, preferând să se ghideze după excesiv matrițatul ” las-o mă că merge așa”, deplasându-se haotic prin dunele incertitudinii.

Da, știu, unele lucruri se lasă înghițite de huma uitării, uneori frustrant de firești. Însă oare merită Caragiale acest tratament? Taman el, falnicul deschizător de drumuri noi, care a știut de ce, când, unde și cum, cu o precizie de teribil lunetist. După ce cei din generația lui l-au dezamăgit cumplit, determinându-l să aleagă exilul, consider că a sosit timpul ca noi, cei care îndrăgim adevărata literatură, să ne îndreptăm atenția și spre el, cel care, alături de Eminescu și Creangă, sunt cei pe umerii cărora s-a clădit indestructibila punte a veritabilei literaturi autohtone.

El, cel care ne-a oferit pe Lache și Mache, dar și piese de teatru precum ” O scrisoare pierdută”, ” O noapte furtunoasă”, ” D ale carnavalului”, Conu Leonida față cu reacțiunea” și multe altele, merită un loc special în sufletele tuturor românilor.

I.L. Caragiale nu este doar nume de stradă sau de instituție de învățământ, nu este doar motiv de încrâncenare și dureri de cap în perioada anumitor examene, el este cel care a transformat arta teatrului într-un magnific motiv de încântare, îndrăznind să facă haz de necaz, însă fără a uita vreodată să tragă necesarele semnale de alarmă pe care, din nefericire, oamenii încă mai continuă să le ignore.

Boemia britanică, aparent dificil de înțeles de către ceilalți, își află în romanul lui Alan Silitoe, ” Sâmbătă seara, duminică dimineața”, justificarea truismelor căscate în clepsidra banalului cotidian între fluorescență și sacrilegiu poate ca un fapt firesc sau poate ca un inexplicabil încorporat în tangajul existenței, subjugată de bocancul unui hamletian existențialism bont.

Personajele, oarecum pătrățoase, obtuze, pline de suculența simplității trăite intens între entuziasm și firescul mers al lucrurilor Arthur Seaton, personajul principal din romanul ” Sâmbătă seara, duminică dimineața” fiind exemplul perfect al omului care nu iese cu nimic în evidență, dar care totuși, ca un rod al purei întâmplări, reușește să își trăiască viața la intensitate maximă, găsindu-și sensul chiar și în lucrurile prohibite, poate ca o beție a iluziei puterii pe care crede că o poate dobândi doar prin intermediul sfidării sau prin dezordonata încercare de a înota prin valurile vieții împotriva curentului.

Scriitorul englez nu umblă cu împopoțonări stilistice care ar putea impresiona pe cei neavizați, preferând stilul direct, cu propoziții scurte, aparent pregătite să se prăvălească ostentativ, ca o încercare de evidențiere a truismelor frumos poleite de viața unor oameni care, dincolo de ilogica anumitor acțiuni se pierd și se regăsesc prin talașul neîntâmplărilor plămăditoare de îndoieli și resemnări.

Totuși, chiar și-n ciuda intromisiunii lui Alan Silitoe în lumea oamenilor simpli, se poate întrezări stropi de lumină îndestulătoare, care sanctifică, prozelește și hulește într-un ritm propriu, oarecum inexplicabil și totuși terifiant de firesc.

O carte interesantă!

Lectură plăcută!

În nod irefutabil romanul ” Casa lui Dostoievski” este o carte-manifest care, deopotrivă, împovărează și despovărează, sâsâindu-și agonizant trăirile prin intermediul unor echidistante spovedanii care scot la lumină adevăratele trăiri și simțiri ale mult încercatei lumi artistice dintr-un Chile prins în lupta ideologiilor politice, un Chile boem și totuși teribil de sărac, cu tot felul de eroi și antieroi fabricați pe bandă rulantă de evidenta nevoie a poporului care tânjește zi și noapte după un far călăuzitor care să le indice adevăratul drum pe care este indicat să-l urmeze.

Scriitorul Jorge Edwards aflat, prin intermediul acestei cărți, într-un amplu și onest proces de asumare a celor întâmplate, dar și a celor neîntâmplate, dezvăluie lumii întregi incredibilul tumult al unor generații moarte înainte de a se naște cu adevărat, întâmplările din această carte, găsindu-și o similitudine în cele din vremurile comunismului românesc.

Alcool, flirturi, boemie, căutare, rătăcire și regăsire, se contorsionează cu toate, înălțându-se și coborând prin hipnotizante zboruri în care conjugare, pare să aibe nevoie de cârje solide capabile să susțină cioburile sparte din vitraliile speranței.

Laureat al Premiului Național de Literatură ( 1994), Premiul Cervantes ( 1999) și Premiul Iberoamerican de Proză Planeta0Casamerica ( 2008 ), ne dăruiește în romanul ” Casa lui Dostoievski” o puzderie de emoții vibrânde, așezând iubirea, sub multiplele ei forme, în fruntea celui mai înalt templu, nu neapărat sub forma unei exultări excesiv poetizate, ci mai degrabă ca o acceptare a faptului că acest mobil simțământ te poate înaripa dar te și poate nărui oricând, făcând astfel din viață un pertinent amestec de luptă, căutare și spectacol, cu întregul șuier de lumini și întâmplări inexplicabile, care îmbinate în canturile conjugării nasc vieți, destine și frământări.

O carte splendidă!

Lectură plăcută!

După spusele unora se citește foarte puțin și haotic, evidențiind coborârea în bezna inculturii. sincer, nu știu cât se citește, dar știu că se citește haotic. Într-un anume fel situația este asemănătoare cu cea a medicamentelor care au parte de reclame televizate, dar care totuși, voluntar sau forțat, ne vorbesc despre eventualele evenimente secundare și despre necesitatea consultării unui specialist, însă știm cu toții cum stă treaba cu leacurile băbești.

În realitate avem atât de mulți specialiști și atât de puțină cultură autentică, atât de multă maculatură creată de editurile mercenare cărora puțin le pasă de existența unui anumit blazon care trebuie respectat.

Aceste gânduri mi-au trecut instantaneu prin minte în momentul în care am zărit prin buluceala asurzitoare din tramvai o tânără de aproximativ 15-16 ani care citea ” Procesul ” de Franz Kafka. Ochii ei albaștri, rotunzi și adânci, sorbeau fiecare cuvânt cu un nesaț nebun, în vreme ce gura ei, încă mică și fragedă, se încrețea în ample pliuri ale înțelegerii sau ale nedumeririi. Pur și simplu lumea din jurul ei numai exista. Lovit de imboldul de moment am vrut să mă duc să-i vorbesc despre notele de subsol ale acestei magnifice capodopere a literaturii universale, însă în secunda următoare mi-am amintit de reclamele cu medicamente de la televizor, așa că pur și simplu am coborât la prima stație, deși, într-o măsură oarecare, nici măcar acum nu știu dacă am procedat sau nu bine. Probabil că niciodată nu am să aflu lucru acesta.

Însă nu asta este important. Eu, după ani și ani în care am tot citit, lăsând anii să se transforme în decenii care au împovărat biblioteca minții și a sufletului, am ajuns să cred că cel mai indicat este să citim ceea ce ne îndeamnă sufletul. El este singurul specialist viabil care vă poate spune ce, cum și de ce, reușind sau încercând âncă să vă îmblânzească anumite semne de întrebare.

Citiți și iubiți cărțile!

Lumea alambicată din nuvelistica fantasmagoircă a lui Salman Rushdie își găsește în romanul ” Rușinea ” perfectul chenar în care realul și irealul, prins în spongiforme zbateri rectilinii, pictează personaje aparent neverosimile, dar care totuși își găsește anumite corespondențe în realismul obtuz și contondent al despletirii de clipe, zile și ani prin vârtejuri.

Între real și ireal, între filosofie și utopie Salman Rushdie croșetează cu măiestrie verosimilul și neverosimilul într-un păienjeniș sufocant care se desfășoară tumultuos între a fi și a nu fi.

Strecurând în pânza freatică a realismului o importantă doză de fantezie, romancierul pastelizează istoria în culori când contondente, când maleabile, atribuindu-i astfel condeiului rolul de nemiloasă spadă deprinsă de ceva vreme cu arta duelului.

Rușinea are nenumărate chipuri și cauze, ciumate sau vindecabile, compătimitoare sau înspăimântătoare, cu repercursiuni necruțătoare care, printr-un rod al întâmplării, se poate întinde peste umerii mai multor generații, gheboșându-le entuziasmul speranței.

Stilul literar din romanul ” Rușinea ” pare a încerca clipă de clipă să jaloneze cu anumite povârnișuri, de aici rezultând anumite fraze întâmplări și personaje derutante, aparent impenetrabile, care se ascund cu bună știință în spatele unui text teribil de abscons, însă treptat, stropii de lumină reușesc să muște cu lăcomiei din cortina beznei pâcloase , murmurându-și tărăgănat poezia pandoricelor imbolduri.

Romanul ” Rușinea” poate părea exegetă din pricina deselor amestecări de logic și ilogic în care autorul apelează cu o frecventă nonșalanță care nu simte, nici măcar în treacăt, imboldul oferirii anumitor lămuriri fățișe sau subsidiare. Apoi, trecerea subită de la un timp al conjugării la altul, frângând narațiunea doar pentru a o reînnoda, poate cauza un oarecare disconfort lăuntric, însă romanul ” Rușinea” nu are rolul de a vindeca, pentru că el nu caută discipoli, ba dimpotrivă, el este un instrument al pertinentei înfiorări cu un oarecare iz profilactic, dorindu-și să tragă la momentul potrivit anumite semnale de alarmă.

Romanul ” Rușinea” face parte în mod indubitabil din categoria capodoperelor inestimabile.

Lectură plăcută!

Cartea aceasta, care a avut parte și de o ecranizare autohtonă, are sentiment, sineala narațiunii emanând un senzorial care zvâcnește între nerușinare și căutare, cu întortocheri, răscrucii și regăsiri în care personajele creionează, chinuit sau cu dezinvoltură, trăiri apostazice și simțiri angelice, împletind cununa unor trăiri halucinante în care raiul și iadul șiroiesc intempestiv între real și ireal.

Liricul și epicul, zugrăvit în nuanțe post-moderniste, într-un clarobscur nonșalant, transformă personajele din romanul ” Legături bolnăvicioase” în fulgurante fluorescențe ale nevoii, explicabile sau nu, de a sfida normalitatea celorlalți care, din pricina capriciului sau a predestinării, nu coincide cu a lor. Cu un ușor iz de răzmeriță, peste care, uneori, se așterne praful abdicării, terifiant de normal sau surprinzător de veninos.

Caligrafierea ușor ezitantă din înșiruirea trăirilor capătă în nuvelistica Ceciliei Ștefănescu un joc de sufixe și prefixe elucubrante, pline de găunoase intromisiuni a realului și irealului.

Povestea de dragoste dintre Kiki și Alex este cu mult mai mult decât o iubire între două femei, lesbianismul învolburat fiind animat de beția simțurilor și de vâltoarea magnetizantelor mirosuri în care cele două femei se pierd și se regăsesc cu o nonșalanță demnă de invidiat. clădind astfel volute peste abisul nemărturisirilor senzoriale.

Realul și irealul se întrepătrund cu o voluptate aproape carnală, irigată de suculența delăsării și a nestăvilitei dorințe de remodelare în funcție de trăirile celuilalt, această dorință, aparent cauzată de nevoia dependenței bazată pe anumite afinități, fiind un zbor oscilant și derutant între împovărare și despovărare, ambele mușcând cu lăcomie atât din ceea e este, cât și din ceea ce ar fi putut să fie.

Romanul ” Legături bolnăvicioase” are un stil liber, evadat cu bună știință din tiparele canonicului literar, scriitoarea Cecilia Ștefănescu încondeind, deopotrivă, verosimilul și neverosimilul cu verva unei ființe care nu face vreun rabat din etalarea lucrurilor permise, dar și a celor prohibite.

O carte foarte bună!

Lectură plăcută!

Literatura între idealism și parvenitism, ca un joc de nenumărate rătăciri și regăsiri, împodobit de maiestuoase deveniri și cutremurătoare deraieri, a născut scriitori și scribi, artiști și mâzgălitori, născându-se astfel tone de maculatură și foarte puține capodopere.

În toată această chestiune, stringentă pentru unii, puerilă pentru alții, pilonul de bază este menirea scriitorului, care pare a-și fi pierdut sensul în raport cu interelaționarea. Scriitorul formează generații și sisteme de gândire, nicidecum doar cărți. El oferă senzații, nu doar narațiuni. Dăruiește înălțimi uluitoare și genuni halucinante, nu doar dansuri care strivesc frunzișul trăirilor de moment.

Adevăratul scriitor este un amestec de nerușinare și canonizare, împletind demoniacul și angelicul simțirii într-un inovator stil vizionare în care se amestecă strigătul și tăcerea prin corespondențe senzoriale, pentru că literatura este deopotrivă simțire și trăire, zbor și prăbușire. Scriitorul luminează, nicidecum împovărează, el fiind un falnic deschizător de drumuri care pavează povârnișuri cu eternele clipe ale unei adjectivări, nu neapărat luminate, a realității înconjurătoare.

Cam așa îl văd eu pe scriitorul care m-ar putea determina să-i cumpăr cartea, dar mai ales să-l privesc cu ochii discipolului recunoscător care știe și simte că fiecare cuvânt al maestrului îl va ajuta să meargă înainte sau să rămâie o clipă în plus pentru a se putea bucura de o altfel de eternitate, un scriitor care știe să se inoculeze peste pereții simțirii cu onestitatea provăduitorului analgezic.

De obicei, de-a lungul timpului, poezia ne-a deprins cu o anumită melodicitate, cu o tonalitate care vindecă anumite răni lăuntrice, anumite versuri constituindu-se adeseori într-un fel de motor propulsor, ba chiar într-un laitmotiv care să ne ofere imboldul trecerii la următorul capitol al existenței noastre.

Uneori percepem poezia sub forma unei înfiorări care ne uită și ne regăsește undeva între ancestral și teluric între devenire și dezintegrare, ca o formulă a înfrumusețării. Cel puțin așa arăta poezia de care m-am îndrăgostit eu. O șansonetă care mușcă din pereții sufletului, duios sau aprig, reușind să remodeleze într-o măsură oarecare felul de a fi, nicidecum sub vreo manifestare epigonică, ci doar prin în care dezaburește dioptriile simțirii.

Doar că între timp, după nenumăratele etape ale transformării societății trecute prin sita diverselor curente literare, făcând ca omul să treacă de la senzorial la irațional prin genunea unei continue dezumanizări, poezia și-a pierdut graiul, ajungând la momentul actual să reprezinte un conglomerat cuneiform de consoane și vocale refugiate în albul colilor neputincioase. pur și simplu poezia nu se mai simte ci doar se trăiește, amalgamând liricul și epicul într-un ghem grunjos care pârjolește totul în calea sa.

Unde a dispărut șansoneta? De ce nu mai fredonăm decât arareori poezia acestui prezent?

Versuri lipsite de voracitate și vibrație înșiruie truisme culese pe furiș din netrăiri în numele unei anoste simțiri de moment în care omul numai îndrăznește să privească cerul fiind preocupat de bitumul unui pseudo-progres, poezia acestui prezent fiind astfel despuiată de straiele ademenirii, totul din pricina ambiției unora de a reda cât mai fidel cu putință realitatea cotidiană trecută prin furcile caudine ale lumii materialiste.

Poezia adevărată este joc, lumină și iluzie, simțire explozivă și dans cu propriul sine. Poezia este un tatuaj dăltuit peste pereții lăuntrici în șrapnelul nemărginirii.

” Poezia este căsătoria realității cu idealul” , spune B.P. Hașdeu, în vreme ce Eugene Ionesco afirmă ” poeții sunt inima umanității”, și cam aceasta este diferența între ceea ce a fost și ceea ce este acum poezia.

Cu o deosebită plăcere am descoperit în actul scriitoricesc al Iuliei-Florentina Paciurea temerara încercare, din punctul meu de vedere extrem de reușită, de a ne presăra peste pleoapele existenței o altfel de literatură, care se ține departe de nevoia de a șoca inexplicabil cu ajutorul unui limbaj năucitor și halucinogen.

Romanul ” Apă plată cu lămâie” are ceva din mătasea viselor nemărturisite. nu, nu este vorba despre vreo anumită fragilitate. Ba dimpotrivă, căci narațiunea se sprijină pe umerii unui verosimil realism care, în pofida unei anumite timidități, totuși reușește să se inoculeze în fiecare cotlon al simțirii, dăruind o tentă de necesară descarcerare, poate chiar detensionare a unor ambiții duse până la extrem de către o societate îmbătată de imboldul progresului.

Este o căutare a sinelui, o redescoperire a eului prin intermediul celui mai pur sentiment din lume, iubirea, manifestată sub diverse ipostaze, când năzuroasă, când nesperat de maleabilă, însă, Doamne Dumnezeule, atât de necesară, ba chiar primordială, încât poate fi foarte ușor confundată cu aerul pe care îl respirăm.

Personajele romanului nu au nimic din alambicările balzaciene, ba din contră, deși ele se pierd și se regăsesc, mai greu sau mai ușor, în valurile conjugărilor și reconjugărilor, totuși ele sunt oameni culeși din vuietul realității cotidiene, oameni pe lângă care este posibil ca fiecare dintre noi să fi trecut într-o anumită zi a existenței noastre.

Descriptivismul, ușor fulgurant, se bazează îndeosebi pe factorul senzorial, nu ca o fățișă ignorare a lumii exterioare, ci ca o necesară asigurare a ritmului cursiv al narațiunii care curge, când lin, când tumultos, autoarea apelând la un ușor mister, soft, iar sfârșitul este absolut emoționant, precum o îndelung așteptată mângâiere care cicatrizează aproape instantaneu.

Romanul ” Apă plată cu lămâie” este inoculant, îndemnându-ne să privim cu o mai mare atenție în sertarele propriului suflet, acolo unde vom afla dacă mergem sau nu pe drumul cel bun.

O care pe care vi-o recomand cu drag!

Lectură plăcută!