Romanul ” Puntea Pisicilor” al scriitorului german Hermann Suderman este plin de un patos aparte, care nu are nimic de a face cu siropismul excesiv zaharisit de patima epatării dăruitoare de truisme.Plasându-și acțiunea romanului la începutul secolului XIX într-o Prusie măcinată de avântul armatei napoleoniene, scriitorul german dă naștere unei uluitoare povești de iubire, cea dintre Boleslav și Regina, pe care o desenează cu priceperea unui zugrav cu aptitudini de restaurator, apelând la influențele romantismului de sorginte germană, un deosebit și demn de invidiat curent literar care a oferit umanității nenumărate capodopere inestimabile.

Misterul și drama, ipocrizia unei fățarnice societăți îndobitocite, precum și o ușoară tentă de naționalism, sunt și ele, alături de suflul iubirii care dansează hipnotizant între culpabilitate și tandră inocență, ingredientele perfecte ale unei cărți care te îmbrățișează tentacular și aglutinant în șuvoiul tumultos al întâmplărilor pline de întortocheri în care acoladele senzoriale, luminoase sau întunecate, asigură romanului ” Puntea Pisicilor” un ritm fluent, lipsit de inutilele alambicări. Propozițiile și frazele curg neîntinat cu o naturalețe care îi dăruie cititorului o mătăsoasă dependență medicamentoasă în care empatia și nostalgia se întrepătrund într-o interelaționare oarecum onctuoasă și totuși dezbărată de canonicul gloduros, asta în pofida unei anumite respectări a cerințelor epocii.

Cartea se citește foarte ușor dar, în ciuda acestui fapt, ea nu poate fi numită ”carte de noptieră”, ea fiind cu mult mai mult decât o broșurică pe care o citești în mijlocul de transport în comun sau într-o seară petrecută într-un oarecare hotel. Mărturisesc că narațiunea mi-a provocat o anumite sincere jumătăți de surâs, care , împletindu-se cu o plumburie nostalgir, m-a îndemnat să o devorez cu o avidă plăcere, simțind o bucurie care nu-mi mai împăunase sufletul din timpurile adolescenței.

Lipsit de ceea ce anglo-saxonii și nu numai numesc happy-end această carte are totuși o anumită ”dramatizare maleabilă”, oarecum balzaciană, nelăsându-se îngenuncheată de veninul inutilei răzbunări.

Lectură plăcută!

Născut după Revoluție, poetul și criticul literar Ștefan Baghiu a debutat în revista ”Familia”, debutul editorial, de mare răsunet, s-a produs în anul 2013 cu volumul ” Spre sud, la Lăceni”, laureat un an mai târziu cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, cu Premiul Tânărul Poet al Anului și premiul revistei ” Observatorul Cultural”.

Unde PETRA
A cui frumuseţea asta a ta, Petra?
Să fie oare dinamica omenirii
şi rezultatul acelei învârtiri, cum zic indienii
pe malul râului Chenab, când se stabileşte ordinea,
dar dimineaţa de ce-mi pare frumuseţea ta
atât de mare totuşi mie, să fie oare
dinamica omenirii, sau pur şi simplu
momentul ăsta de linişte şi lumină
prizat cumva de ochiul meu abia deschis?
 
Pentru că nici măcar nu vorbesc de dragoste
momentul acela de tristeţe persistentă
care face oamenii să-şi plângă de milă
crezând că se bucură în livada familiei,
nici măcar nu vorbesc de dragoste când spun
„A cui frumuseţea asta a ta?”, ci vorbesc
mai curând de acea dinamică a lucrurilor,
acel mers firesc al dimineţilor
în care vei fi arătat la fel în Bucureşti
după o noapte din care acum aş păstra
doar ameţeala, aş renunţa la starea de vomă
şi aş rămâne aşa, până dimineaţa, când,
întorcând privirea de la geam,
unde au venit primele semne ale încălzirii,
unde drogurile şi-au făcut totuşi treaba,
aş putea vedea mai limpede lucrurile:
de ce atâtea plimbări şi somnul atât de lung lângă tine?
Cui frumuseţea asta a ta,
dacă nu mie,
după ce am exersat căderile în piaţa centrală?

(Din volumul Spre Sud, la Lăceni, de Ştefan Baghiu, Editura Cartea Românească, 2013)

Departe de a încerca facilismul versificației, Ștefan Baghiu creează o poezie sinusoidală în aburii sinstrozei senzoriale care se împletește cu necesitatea identificării spirituale cu o lume care ascede spre frumos, spre curățarea de impuritățile actuale, manifestate de grunjoasa alterare a verbului a fi.

Nostalgic și totuși avântat în etalarea simțirii netrunchiate, poetul le permite atât limbajului, cât și expresivității literare, să șerpuiască printre gloduroasele canoane ale societății în căutarea cristalinului, a osmozei străvezii cu puzderia de verbe ale existențialismului uman și nu numai.

Exponențial în găsirea unei breșe, a unei nișe care să poată lega vechiul (clasicul) de austrul post-modernismului ( nevoia de a merge mai departe), tânărul poet găsește ingredientele necesare pe care le omogenizează cu pricepere într-o tonalitate prietenoasă și totuși incisivă, reușind să ”muște profilactic” din adormirea nejustificată a societății actuale.

Nonconformist și iubitor al farmecelor nurice, carnal și oniric deopotrivă, poetul Emil Brumaru a transformat femeia într-un înger mustind de un debordant erotism acaparator și mistuitor, în care, amestecând otrava și nectarul, se cufundă în paroxismul ataraxiilor sufocante, trăite într-o tentaculară metastază senzorială plină de contemplație, dorință vulcanică și iubire pură până la ultimul strop de vigoare, ba chiar până la iminenta dezintegrare.

Sonetul geluit c-o tarantulă

Îmi stai pe creieri în genunchi şi-n coate. 
Cum crezi, iubito, că mai pot răbda 
Mi-s simţurile trase la rindea, 
Şira spinării-mi zbârnâie în spate, 
Zmulsă din trup şi-umplută cu smântână, 
Ca tulnicul ciobanului mişel 
Care, tot sihăstrind, în dos de stână 
Şi-l freacă-n blana fragedă de miel. 
Ci n-aştepta să-mi deie-n clocot drula, 
Nervoasă şi-mbibat-n sânge mov. 
Coboară lin! Dezbracă-te-n Cehóv 
Sau în Baudelaire. Să-mi treacă tarantula 
Dorinţei peste trup şi să-mi ucidă 
Păroasă, dragostea, ca pe-o omidă…

Poemele sale apar în antologii din România, Germania, Franța și Anglia.

Laureat cu nenumărate premii, printre care Premiul Național de Poezie ” Mihai Eminescu” (2001) și Premiul de Excelență la Festivalul ” George Bacovia”(2006) pentru întreaga activitate scriitoricească, Emil Brumaru provoacă lascivitatea limbajului la duelul îndrăznelii prin magnifica împletire dintre susur și erotism, acolo unde carnalul onirismului și idealizarea iubirii sufocante și pârjolitoare transformă poezia într-o cristalină odă adresată femeii, făcând astfel din arta seducției un laitmotiv al versificației.

Mi-e sufletul curat ca un pahar…

Mi-e sufletul curat ca un pahar
Nemurdărit de buze. Când respiri
Se abureşte fin de amintiri
De care tu, acum, nici n-ai habar.
Oh, ele te vor face să roşeşti:
Căci vei afla ce şolduri tandre ai
(Dacă te uiţi la hergheliile de cai!)
Şi-ncerci cu mine să le-obişnuieşti
Să-şi unduiască-n talia lor fină
Fesele mari care de ea atârnă
Încât mai-mai să cazi pe spate, plină
De năbădăi în clipa ce îţi scurmă
Sânii din faţă, şi ei prea umflaţi
De pofta îngerilor făr’ de saţ!

Prin intermediul lui Andrei Dosa poezia cunoaște continua etalare a remodelării a simțirii printr-o dioptrizare ușor ezitantă care îi dezvăluie, încetul cu încetul, odată cu fiecare trăire sau netrăire, noi forme ale exprimării, din ce în ce mai profunde, aparent alambicate și totuși pătrunzătoare.

preview
de când mă știu
adorm în timp ce mama
frământă aluatul
până se face un obraz rotund de copil
amestecă mâncarea pusă pe foc
cuțitul râcâie coaja crudităților
cru cru cru
luminează umede
galben portocaliu și alb
lumina asta intră pe sub
ușa camerei mele însoțită
de vocile teatrului radiofonic
și dacă toate astea n-au contat
atâta timp
acum au puterea unui preinfarct
când va muri
voi da radioul la maxim
voi cumpăra un robot de bucătărie
și îl voi lăsa să meargă în gol
să nu se audă până afară
cum eu în cameră

Nevoia descorsetării, a evadării nu neapărat spectaculoase din marsupiul iluziei, a decorticării juste sau nu, cu ajutorul căreia poetul dorește să-și pună sâmburele existenței sub soarele ezitării între ceva și altceva.

Cele patru volume de poezie : ” Când va veni ceea ce este desăvârșit” (2011), ” American Experience” ( 2013), ” Nada” (2015), și ” Adevăratul băiat de aur” (2017), sunt pline de o vigoare pătrunzătoare în care incertitudinea certitudinii dansează după echilibristica unui senzorial dansează după echilibristica unui senzorial care șchioapătă între banalul cotidian și avântul firii trăit în ritmul filelor din calendar.

sacramento


să-i fi văzut pe ai mei toată familia dansând
acele frumoase cupluri mătuşile tinere
pe mâna unchilor ceasurile orex ojele
era o fată codruţa printre ei avea lumina sexualităţii
materie ductilă ceva la confluenţa dintre
fluiditatea părului blond
şi intensitatea expresivă a feţei
intensitate anulată mereu
de ceea ce încerca în toţi băieţii să trezească
animalitatea
reacţia întârziată la farmecul ei
impulsul de a fura maşinuţa verişorului
un mercedes alb cu uşile mobile
am făcut-o doar ca s-o impresionez
dar ea deja plecase în străinătate
iar eu a trebuit să dau maşinuţa înapoi
să-i fi văzut pe ai mei dansând pe sacramento
e ceva legat de vreme
care place la toată lumea
i se spune primăvară indiană din sacramento

Cuprins de o anarhie concupiscentă în care albul și negrul pariază cu nesaț la aceeași ruletă, Andrei Dosa scrie și rescrie cu voluptoasa încăpățânare a unui scrib care găsește adevăratul sens doar în parfumul cernelii, croșetând realitatea prin ochii unui tânăr asaltat de fluxul grăbitei duceri în neștire a unei societăți care devine din ce în ce mai hulpave și mai aberantă.

lucruri inutile
dacă cerul era senin mă concentram pe locul unde
era cel mai albastru
dacă ningea le dădeam fulgilor toată puterea
să ningă fără oprire
degeaba mă încordez și strâng din dinți
alte obsesii nu vor mai fi fascinație pură

În poezia Dianei Geacăr solitudinea se lasă cu bună știință prinsă în spiralele redefinirii prin păienjenișul țepos al conjugărilor și reconjugărilor, acolo unde tăcerea strigă mai asurzitor decât urletul cuvinetelor aleatorii.

Debutând în anul 2005 cu volumul ” bună eu sunt diana și sunt colega ta de cameră”, talentata poetă ne picură peste pleoapele sufletelor cu versuri care se prăvălesc doar pentru a se înălța din nou într-un zbor cu mult mai înalt decât cel precedent, celelalte două volume de poezie, ” frumusețea bărbatului căsătorit” (2009) și ” Dar noi suntem oameni obișnuiți” (2017), demonstrându-ne priceperea Dianei Geacăr de a simții poezia cu adevărat pe diverse tonalități, dovedindu-se incisivă și penetrantă chiar și atunci când pare a se juca dezinvolt cu opulența truismelor poleite cu iz de miraculos magnetizant.

cel mai tare şi mai tare mi-e frică să mor
părinţii mei să mă găsească şi
lumile lor să fie una
asemănătoare cu ce am fost eu
.
să plângă mama chircită sub plapumă şi
tata să ceară apă răguşit
.
cel mai tare şi mai tare mi-e frică să mor şi
părinţii mei să găsească un corp şi
asta să însemne un fel de sfârşit

” bună eu sunt diana și sunt colega ta de cameră”

Universul nemișcării, al negândurilor și al necuvintelor, devine grăitor cu ajutorul unei meditații în beții de genune prin neastâmpăratul joc de sufixe și prefixe prinse, sau, dimpotrivă, eliberate undeva între luminile și umbrele existenței, în veșnice reconstruiri de sine.

Dar noi suntem oameni obisnuiti

  Am nevoie de o femeie, imi spune uitandu-se
  pe geam. In departare tipa un tren. Tu esti

  o scorpie. In fiecare zi ii citesc fiului meu o carte
  despre un greier care nu poate sa scoata

  niciun sunet. Alte insecte il saluta, dar el degeaba
  incearca sa le raspunda, pana cand, pe ultima

  pagina, intalneste o greierita la fel de tacuta. Fiul meu
  zambeste, inchide si deschide cartea, sa asculte

  taraitul greierului. Si tot asa, pana cand isi da seama
  ca asta e tot ce poate sa faca. Am venit acasa

  pentru ca n-am unde sa ma duc, imi spune stingandu-si
  tigara. Iese din balcon. Eu raman sa-mi beau ceaiul

  cu un greier care e la noi de cateva nopti. Se opreste
  din cantat daca scot vreun sunet. Nu e ceva serios.”

” Dar noi suntem oameni obișnuiți”

Cuprinse de un senzorial asimptotic, hrănit poate cu mitul zborului lui Icar cel visător, versurile din poezia deja consacratei Dianei Geacăr jalonează aparent contingent cu spumegândele versuri ale existențialismului, mereu fidelă încercării de redare a realității imediate, cea încă netrunchiată și nesedimentată, care nu se complace în cețurile caligrafierii fățișe, preferând vântul traiului cotidian în detrimentul boemiei dereutante.

Pentru Florina Ungureanu poezia este un amor nebun în care carnalul viselor și oniricul atingerilor se întrepătrund, descojindu-și carapacea simțirii din dorința de a așterne sub lumina sincerității focul pasiunii și eternitatea apoteotică din grăuntele clipei îndestulătoare.

Cele trei volume de poezie: ” Interior de femeie” (2016), ” Lumea nu are nimic împotrivă” și ” Amor cascador” ( ambele apărute în 2018), evidențiază într-un mod de netăgăduit onestitatea simțirii și încercarea învelirii sau, dimpotrivă, a dezvelirii poeziei sub cristalinul îmbietor al deschiderii spre simțirea adevărată, dar mai ales al asumării pleiadei de sentimente, luminate sau încețoșate, care uneori par contradictorii și totuși atât de serafice.

iubito, te vreau pe cel mai înalt pod

să îmi rămâi fotografie pe retina ochilor

să îți sărut buzele pline,

de dor flămânde

să îți simt trupul peste curcubeu

să te am dincolo de nori

și să ne sinucidem toate regretele 

de sus,

de foarte sus.

Senzorialul din poezia Florinei Ungureanu respiră flămânda boemie a dăruirii și a dependenței de frumos, de imaculat, iubind tentacular și necondiționat cu o patimă nemărginită, crestând brazde de lumină taman acolo unde puțini au curaj să se aventureze în adevăratul sens al cuvântului.

Culoarea sentimentelor
aud roșul când bate în piept

și simt verdele plin între gene

turcoaz îmi e părul și drept

către buzele tale îmi vine
s-arunc un sărut vernil sau lila

să mă vrei în nuanțe de-albastru

pe coapsele albe să simt gura ta

să-mi fii tandru și aprig dezastru
violet să-mi vorbești în șoapte de dor

și galben să tremur în noi

de-atâtea culori să pot să și mor

curcubeie să fim într-o joi!

Absolventă a Facultății de Litere, profesor de limba și literatura română, profesând la Colegiul Național ” Ion Minulescu”din Slatina vreme de cincisprezece ani, Corina Dașoveanu Monea ne oferă prin intermediul unei versificații penetrante povestea sinelui pierdut și regăsit prin răsfirări de trăiri, apelând la extrovertirea situată undeva între împovărare și despovărare, nu ca un joc dualist, înșelător, ci ca un ipso facto în aparență ludic și totuși păstrând în suculența conjugării inevitabilul amestec de genuni și vitralii. zbucium și nostalgie, lacrimă și zâmbet.

nu face nimic

sunt propria mea fabrică de lanțuri 
atârnate de glezne, 
zornăi rugina inutil (cum altfel)
prin acest sfârșit evident.

ce hohot imens mă aleargă, 
îmi trece prin craniu ca o haită de nervi, 
nu face nimic…
închid istoria zgomotului la intrarea în fabrică,
de mâine locuiesc în decembrie.

eu și moartea 
ne zâmbim discret în oglindă.

Cu siguranță că odată cu volumul de debut, din anul 2017, intitulat ” îmi iau pantofi, sufletul, rujul, dispar”, dar mai ales prin cel de al doilea, ” antifericire cu aripi”, un an mai târziu”, poezia contemporană autohtonă a câștigat la capitolul simțire autentică emanată la intensitate maximă combinând paroxismul și apostazia într-o țesătură plină de onestitatea unui trăirism fremătător între teluric și ancestral.

el e un om frumos de iubire,
un semănător de atingeri,
culegător de vibrări în mănunchi,
locuiește în toate etajele ființei mele,
se înfruptă din merele serii,
din miezul dimineții,
jindul dintâi.

pune păcat pe buzele mele,
mă soarbe adânc
până ajungem înaintea erei sărutului
și devenim
păgâni…

îi dau toate celulele dragostei mele
să facă din ele ploaia
care începe potopul…

Captivantul roman ” Refugii” al inegalabilului scriitor Augustin Buzura reprezintă urletul dezarticulat al continuei rătăciri întrec ceva și altceva, crestând noi drumuri peste povârnișurile cu iz de diletantism răscopt, răbufnind adeseori în bolboroseli vulcanice de clipe sugrumate și zboruri nenăscute. Este durerea dintre angelic și demoniac, acolo unde eșecul conjugării presară peste rănile lăuntrice necartografiata muzicalitate a despletirii.

Cu toții, aflându-se la un moment dat la limita limitelor, verosimilă sau nu, ne-am trezit căutând cu înfrigurare, cuprinși de un subit și inexplicabil al firii, un anumit refugiu, o firidă săpată pe furiș, un anumit refugiu, o lucarnă suficient de spațioasă sculptată în privirea cuiva, încercând să ignorăm frica, deruta și buimăceala unui existențialism sprijinit în mod constant de șubredele cârje ale nesfârșitelor îndoieli care, volens nolens, reușesc să pulverizeze în suflete șrapnelul bifurcărilor prin ramificații de ulițe și ulicioare, poteci și potecuțe.

Ireversibilitatea, strigătul dezlănțuirii și spânzurătoarea zilelor smulse de forcepsul iluziei din ramurile calendarului, face ca lumea dintre propriile ziduri și lumea nemărginirii îmbătător de amestecul perfid de dialectică și metafizică să fie mereu cuprinsă de viforul ineluctabil al căutării, o căutare care ajunge să-și caute căutarea într-o lume în care nu există alb și negru, ci doar gri.

Ioana Olaru, personajul principal din ” Refugii”are câte puțin din Vitoria Lipan, Fefeleaga, din Ana și Florica lui Rebreanu, dansând hilar între siguranța anodinului și voluptatea incertitudinii, oarecum extrasă din chenarul societății și totuși prezentă acolo, în stigmatul zborului și zborul stigmatului , lăsându-se ademenită de pocalul în care nepăsarea și spaima otrăvește și reînvie dintr-o singură suflare. Toți cei din jurul ei: Iustin, Sabin sau Vlad Cosma nu reușesc în vreun fel să-i resusciteze felul de a fi. Nici măcar Victoria sau Tatiana, cele două amice din două epoci diametral opuse ale existenței sale nu reușesc, nici măcar pentru o fărâmă de clipă. să-i netezească drumurile verbului a fi, personajul principal trăind între ceea ce a fost și ceea ce va fi într-un bulversant tangaj.

Lectură plăcută!

Aș putea spune că, într-o măsură oarecare, romanul ” Văpaia” al romancierului francez Henry de Regnier, este un elogiu al iubirii, un sentiment cu ajutorul căruia scriitorul oscilează trepidant între naivitatea poetizată și idealizarea furibundă, cu dese inserții de efervescențe senzoriale ușor exacerbate.

Oarecum lipsită de surprize halucinante, păstrând până într-un anumit punct nuanța romantismului balzacian, lipsit totuși de năucitoarele alambicate încrengături de personaje, cartea aceasta are o anumită sfială, nu i-aș spune pudoare, ci mai degrabă o roșeală adolescentină din care Henry de Regnier clădește o frenezie a înaripatului amor, ca într-un basm aparent indestructibil, dar care totuși își găsește anumite corespondențe în realismul epocii respective, cu întregul vârtej al iluziilor și deziluziilor, durerilor și fericirilor care, crestând amintiri și vise în răbojul existenței, îi creează omului de rând și nu numai ideea, falsă sau reală, de amprentare într-un mod inconfundabil a eternității chiar și prin intermediul unui simplu gest aparent banal.

Cartea aceasta are parte de o exaltare a exacerbării care îi oferă cititorului, de la o pagină la alta, senzația unei iminente explozii a unei apoteoze a simțirii, una în care iubirea mușcă cu șrapnelul sufocantei dependențe.

Plasând acțiunea romanului ” Văpaia” într-un cadru idilic, Regnier își etalează într-un mod plăcut înclinațiile poetice într-o versificare a purității iubirii într-o ușoară naivitate permisivă în care Andre Mauval și Germaine de Nacelle trăiesc la intensitate maximă molipsitoare înflăcare a unei comuniuni senzoriale în care carnalul și lăuntricul clădesc templele contopirii între abis și vitralii.

Naivitatea și înflăcărarea primei iubiri pe care junele Andre de Mauval o manifestă în ritmul epitetizării și adjectivării face ca uneori chiar și cel mai mărunt gest sau cuvânt să capete proporții copleșitoare, pline de un patos aparent neverosimil, cu scrâșnetul dăruirii necondiționate care pavează povestea dintre adolescentul naiv și femeia căsătorită cu mărgăritarul unui trăirism aparte, ușor idealizat de ferchezuirile poeticului revărsat cu generozitate în proză de entuziasmul efervescent al autorului care găsește lumină chiar și-n cele mai ascunse cotloane ale firii.

Lectură plăcută!

Indiferent de cât de mult te străduiești să ascunzi erorile trecutului ele întotdeauna vor ieși la lumină. Cam acesta este pilonul de bază al romanului ” Pierre și Jean”, încondeiat cu perfectă luciditate de spiritul analitic al romancierului francez Guy de Maupassant, care întocmește o succintă radiografie a societății din Hexagon între ignoranță și ipocrizie.

Cu un stil șiroind intempestiv, narațiunea își descojește ușor misterul prin descărnări de secrete teribile care vor afecta într-un mod iremediabil și otrăvitor destinele oamenilor cu abrupte coborâri în bezna deznădejdiei . între iubire și amantlâc, iluzie și deziluzie, viața oamenilor din categoria ,mijlocie cunoaște felurite ademeniri, unele inocente, altele extrem de nocive.

Îndrăzneț și nu prea, amăgitor dar și învolburător, firul narațiunii din romanul ” Pierre și Jean” are o consonanță ascendentă prin intermediul misterului țesut cu trudă și migală, amalgamând trecutul și prezentul cu ireversibile repercursiuni asupra viitorului, cu adânci râuri care vor tânjii cu o nebunească ardoare la o izbăvitoare cicatrizare.

Departe de incontestabila sa capodoperă, Bel-Ami, scriitorul francez clădește în romanul ” Pierre și Jean” ipocrizia păturii mijlocii a societății franceze, cu oamenii prinși de ambiții și idealuri îndrăznețe dar lipsite de fapte, apelând la un stil permisiv, dezbărat de tainele vreunui noduros rigorism, care oferă cititorului plăcerea cursivității narațiunii pe care o putem asemăna cu un zefir într-o zi toridă de vară neliniștită.

Oarecum tentaculară și nu prea, lăsând totuși o leneșă portiță de scăpare din lacomele dune ale narațiunii, ” Pierre și Jean” are un iz de mister cețos care nu ține neapărat să răspundă la toate zvârcolirile întrebărilor încarceratoare, oferindu-le astfel cititorilor senzația medicamentoasă că orice s-ar întâmpla lucrurile merg înainte.

O carte interesantă!

Lectură plăcută!