Sentimentul revigorării, al reprimenirii, găsește în poezia lui Carmen Secere voluptoasa zbatere a cuvântului încă de la prima fâlfâire până la panaceica cuibărire în matca expresivității.

Deși, la prima vedere, pare că simțirea este prinsă între ceva și altceva, totuși ea are un ritm și o pregnantă melodicitate care urcă și coboară prin inoculări de repansări.

Introvertirea și extrovertirea sunt învăluite de un joc al intuițiilor, dar și al imploziilor senzoriale în care feminismul, cu labirinticul fel de a fi, contribuie la ampla zugrăvire a posibilului și imposibilului în culori acaparatoare și totuși maleabile.

Vezi mamă mi-ai citit prea multe poveşti

locuiesc într-un clopot de sticlă iar în afara lui

oameni cu tălpi murdare merg înapoi

fără să numere întoarcerile

uneori îmi doresc şi eu măcar o singură sărbătoare

dar m-ai crescut în grija duminicilor celuilalt

unde sunt închise toate bisericile

şi nicio înviere nu-mi e permisă

Creionări de iluzii se împletesc cu zbuciumări intempestive într-un trăirism îndârjit în care verbele au un avânt de netăgăduit, proslăvind viața cu întreaga ei încrengătură de truisme, vise și miracole într-o strânsă inter-relaționare a sufletului cu nemărginirea în căutarea Absolutului, ca o îndrăzneață resuscitare a sensului într-o alambicată lume care tinde să devină distopică.

aproape fericiţi
în al şaselea cer
căutând sub straturile pielii
nevoia de noi înşine

nicio frică nicio tăcere umedă
doar o rostogolire dureros de frumoasă
din care vrei să te naşti
mereu

Lumea din poezia lui Carmen Secere încă mai are o șansă, refuzând să joace la cacialma, așezând în lumina vitraliilor puritatea sufletului și claritatea de cristal a simțirii, fără teama răstălmăcirii malițioase, dorind să se asigure că în orice suflet există un sâmbure de bunătate călduroasă care, într-un zvâcnet tentacular, reușește să se bucure de seraficul verbului a fi.

în zilele impare mă trezesc târziu
din cauza întregului indivizibil cu doi
matematica m-a învăţat că oamenii
au nevoie de timp să poată înţelege
după ce desenez câteva poduri către lumină
pedalez cu privirea pe fâşia orizontului
surdo-muţii vorbesc limba gândului meu
iar soarele împarte în mod egal îngerii
la trecerile de pietoni

Conferenția r al Universității ” Lucian Blaga” din Sibiu, redactor la revistele ” Transilvania” și ”Poesis Internațional”, Radu Vancu ne oferă o poezie a vieții care nu îndrăznește să trișeze la ruletă, versificația sa având clinchetul clarității unei simțiri care acceptă multiplele aspecte ale trăirismului sum aprenta individualismului senzorial și al palierelor percepției umane.

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

„Dragule, în fiecare dimineaţă,

de pe la 4-5, în pieptul meu

un bătrân cu ochii plesniţi

citeşte cu degete tremurătoare

ca vocea ta de atunci

poeme despre noi în Braille.

Şi cum citeşte el, pământul se luminează

precum cerul la răsărit,

când se luminează de tot

Radu Vancu este un poet care se pierde și se regăsește în bula timpului care uneori pare o firavă crisalidă, alteori o încăpățânată carapace. Astfel. amestecul de așteptare și grabă din care este clădită existența oamenilor se revarsă și-n poeziile sale, care au foamea vizuală și setea tactilă a necesității de a ști și de a simți, cele două verbe primordiale care joacă într-o copleșitoare măsură rolul de piloni strașnici peste care se croșetează puntea ce clipe dintre vecernie și utrenie.

mi-e aşa de drag să te privesc,

te uiţi la mine cu ochii plini de speranţă

ai unui animal crescut pentru sacrificiu.

Apoi Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie

cum îşi face doctorul vizita prin saloane.

Şi, în vreme ce tu îmi faci respiraţie artificială,

Sentimentele, luminoase sau întunecate, curg într-un gâgâit când melodic, când atonic, șerpuindu-și virgulele și exclamațiile prin împovărări și despovărări, cu imagini și intense simțiri de moment, care mor și renasc într-o înlănțuire de clipociri și tăceri meditative sub zboruri celeste și tropăiri telurice, cu întrepătrunderi de rătăciri și regăsiri ale vieții.

Canto XXVI

Într-o zi și ziua asta va fi orbitoare
ca o casă de nebuni
și sunt dărâmat de tot trăitul ăsta.

Aveam 17 ani și eram hamal
la un en gros pe Siretului
și descărcam zece tone de zahăr
de unul singur în două ore
și nu eram nici pe jumătate de
dărâmat ca acum, la cinci minute
după ce l-am lăsat pe Sebastian la
grădiniță. Aveam 19 ani și se spân-
zurase tata de aproape o lună și eram tot
numai Kierkegaard și vodcă
și nu eram nici pe sfert de
dărâmat ca acum. Aveam dracu
știe câți ani și mă tot abăteam
de la poezie și eram tot
dărâmat și orbitor ca după
zece tone de zahăr.

Ca după zece zile de
Kierkegaard și vodcă.

Eram trei hamali pe Siretului,
eu cel mai tânăr și singurul
la negru. Căram tone zilnic
și lăzile de lemn erau pline de
cuie și umerii noștri însângerați
erau dulci ca zahărul. Ca Søren.
Ca vodca. Una din lumile alea
perverse care-ți dau
iluzia că poezia chiar
există și contează. În care gâtul
știe că-i spânzurabil și cântă
de fericire. În care mintea
e plină cu zahăr și răutăți
și știe că într-o zi și
ziua asta orbitoare
va fi reală și va fi
aceeași casă de nebuni.

La fel ca în marea majoritate a inestimabilelor sale capodopere și romanul ” Insulele lui Thomas Hudson” este un strigăt al căutării de sine, unul în care scriitorul american Ernest Hemingway încearcă cu disperare regăsirea de sine, și astfel a sensului primordial, singurul capabil să-i ofere sufletului necesarul imbold electrocutant, dorința de a merge mai departe, de a răzbate prin înnegurările gândurilor și simțiri.

Între șuierul întrebărilor prinse în flux-refluxul îndoielilor și rostogolirea intempestivă a clipelor prin trăiri și netrăiri, Thomas Hudson, evident personajul principal al cărții. își contractă și îți dilată sufletul într-o continuă remodelare prin intermediul căreia dorește să recapete tot ceea ce, voluntar sau nu, a irosit, poate din comoditate sau lașitate, poate din cauza unui motiv cu mult mai complex decât poate concepe mintea sa. Astfel, părând a fi mai mereu în contratimp, acesta încearcă să combine liniștea revigorantă și vuietul trăirii intense, uneori cu ajutorul clipelor mărunte, alteori apelând la anumite acte în care virilitatea regăsirii și dorința reîntrupării în arcadianismul altor timpuri încearcă să zugrăvească întâmplările și personajele în culorile unei răniri abia cicatrizată, dar care își șoptește ideea deplinei vindecări prin intermediul uni entuziasm care, deși viețuiește doar la capacitate redusă, parcă special pentru a nu fi obosit de noi dezamăgiri, reușește să încruste pașii existenței într-o anumită direcție, evitând astfel deriva.

Însă (pentru că întotdeauna în viața oricărui om va exista acest cotrobăitor și strangulator ”însă”), trăirile tardive, în ciuda strădaniilor, îi dovedesc lui Thomas Hudson că rănile nu se vindecă niciodată întru totul, ele putând oricând să-și elibereze vulcanic sângerândele puroieri ale îngenuncherii destinelor în mâlul dezamăgirii.

Având o anumită predilecție ” neptuniană”, atras în mod iremediabil de mare, Ernest Hemingway combină hipnotizant dansul valurilor și strigătul cerului prin întâmplări inoculante, care își șerpuiesc adeseori sufixele și prefixele prin intermediul trăirilor din a căror cunună oamenii făuresc amintirile, nostalgiile și regretele.

Lectură plăcută!

Compusă din patru acte, piesa de teatru ” Arca lui Noe” este una dintre cele mai uluitoare creații ale lui Lucian Blaga. Plină de simbolismul creștin, dar și de filosofie pură, piesa de teatru ilustrează eterna luptă dintre Bine și Rău, reprezentați aici de Bătrânu și Nefârtate.

Simbolismul creștin țâșnește intempestiv încă de la început prin apariția Bătrânului călare pe un măgăruș alb, care vine să-l anunțe pe Noe despre iminenta sosire a potopului biblic, prin intermediul căruia se dorește purificarea malițioasei societăți. Cerându-i un răgaz Domnului, acesta îi spune ” dacă găsești șase tineri”, însă Noe știe prea bine că ”omul este făptură de duminică”, iar Dumnezeu îl întreabă dacă nu cumva acesta se îndoiește de Ana, soția sa, și de cei doi copii ai lor Ion și Aron ( aceștia fiind într-o oarecare măsură corespondenți lui Cain și Abel).

De fapt, în această mirifică piesă de teatru pot fi regăsite o mulțime de corespondențe cu miturile biblice, ca o neîncetată perpetuare în timp, atât a credinței, cât și a necredinței. Astfel îl avem în ” Arca lui Noe” pe Simion, fratele pizmaș, nemulțumit de moștenirea primită după moartea mamei, care se repede noaptea și biciuie mormântul acesteia, ajungând să-și trădeze fratele la judecata satului, alături de Ana, soția lui Noe. Dec asemenea, îndoiala Anei, aidoma Evei din Grădina Edenului, trădarea acesteia, care cere internarea soțului său, dar mai ales prin adulterul comis cu Nefârtate. Însăși judecata lui Noe, asemeni celei a Mântuitorului de către tribunalul fariseilor, răscoala oamenilor îndemnați de Nefârtate să dărâme Arca, cu toate fac parte din simbolistica creștinismului care, primind anumite inserții poetice, în care existențialismul filozofic și filosofia existențialismului dansează între ataraxie și spaimă cu verbul a fi.

Astfel, măiestria lui Lucian Blaga zugrăvește piesa de teatru ” Arca lui Noe” în luminile înaltelor vitralii ale nemuritoarei speranțe, pogorând peste umerii îngenuncherii ortodoxe liniștea panaceică a împăcării cu fireasca ordine a lucrurilor, uneori mai lin, alteori mai abrupt.

Lectură plăcută!

Romanul ” La cumpărături în rochie de mireasă” emană un umor debordant și acaparator, asigurându-i astfel stilului literar o cursivitate îmbietoare, ospitalieră, prinzându-te în năvodul unor întâmplări și întorsături de situații pline de un spumos spirit analitic în care ostentația societății și onestitatea simțirii alcătuiesc pânza unui existențialism verosimil, făcând din Becky Blomwood prototipul femeii care se trezește dintr-odată sfâșiată între strălucirea new-yorkeză și liniștea britanică din micuța așezare Oxshott, neștiind ce loc să aleagă pentru a se mărita.

Pornind din acest punct scriitoarea Sophie Kinsella creează un magnific roman cu ajutorul unor pitorești personaje preocupate de viața lor, dar mai ales ded a celorlalți, nu din filantropism, ci din pricina unei avide curiozități de nestăvilit. Cartea are câteva tangențe cu genul ”soap-opera” transmis la televiziunile nord-americane și nu numai, însă autoarea este extrem de preocupată să nu cadă în desuetudine, deși pe alocuri narațiunea este împănată cu alambicate detalii, cu numele câtorva firme de lux și a snobismului care de la o vreme învelește societatea într-o înspinată mantie.

Cu siguranță că, într-un anumit fel, Rebecca Blomwood este o răsfățată a sorții, un fel de barbie care în ciuda vârstei încă își permite să viețuiască într-o lume de basm scăldată de lumina răsfățului. Tocmai de aici rezultă noianul de întâmplări dintr-o lume unde absolut totul pare posibil, ca într-o arcadiană idealizare a iubirii și a împlinirii, în pofida faptului că autoarea ocolește, voluntar sau nu, factorul erotic, fiind mult prea preocupată cu încâlcirea și descâlcirea ițelor unor povești inocente precum basmele copilăriei.

” La cumpărături în roche de mireasă” are un anumit iz din basmul Cenușăresei, pe care autoarea , cu o indubitabilă dibăcie, îl combină cu ostentația, ipocrizia și realele probleme de netăgăduit ale prezentului, într-un roman care se strecoară cu ușurință în sufletul cititorului.

Dacă mai credeți în basme citiți această carte.

Lectură plăcută!

Apărută la editura Humanitas, cartea lui Lucian Boia face o pertinentă analiză a interrelaționării omului cu clima din cele mai vechi timpuri până în prezent. Astfel, din Evul Mediu aflăm despre acerba dorință de a amesteca teologia cu știința, lucru care încă se mai practică, dar mai ales despre respectul pentru Antichitate care a împiedicat o vreme demontarea anumitor teorii deja mult prea învechite, dar mai ales despre falsa teorie a teritoriilor nelocuite din pricina climei aspre.

Tot în acea perioadă apare și teoria trăsăturilor de aliterație, o teorie care încearcă anularea altor culturi, religii și altele, afirmându-se cu tărie că oamenii sunt diferiți pentru că trăiesc în zone diferite, modelul fiind lansat de Hippocrat, în funcție de zonele geografice acesta spunând că democrația elenă face oamenii mai fericiți, în contrast cu modelul asiatic.

Astfel ”geografia” grecilor afirmă că centrul absolut era Atena, în contradicție cu cea a arabilor care credeau că acesta este Bagdad, determinismul geografic și climatic fiind o știință încă prinsă între tradiție și teologie.

Apoi, lucrurile se complică oarecum prin apariția a tot felul de teorii: empirismul lui Montesquieu, monolitismul, și altele. Dar cel care schimbă macazul este David Hume, care dărâmă dominația climei cu ale sale ”nouă principii”. Ceva mai târziu Voltaire afirmă: ”adevăratul maestru al jocului nu este clima, ci timpul.”

Apar oscilațiile lui Herder între factorul climateric și cel social, dar și ideile lui Robertson care afirmă:” omul devine mai puternic decât dacă natura i se impune ca stăpân al planetei”.

Dacă secolul XVIII a fost epoca filosofiilor, secolul XIX devine cel al științei, omul începând să conștientizeze că poate controla natura într-o oarecare măsură.Apare scientismul și ecologia, ideea că aceeași climă poate acționa diferit de la o epocă la alta, în funcție de evoluțiile sociale. Este perioada în care apare teoria istorie care combină factorul climatic cu cel economic, teorie susținută de Alexandru D. Xenopol. Dar teoriie care vor schimba lumea într-un mod nefast sunt cele ale rasismului teoretizat de Arthur de Gobinen și Rossina.

Lectură plăcută!

Continua transformare a literaturii a dus, în mod inevitabil, la dispariția anumitor dimensiuni care acum zac dosite prin prăfuitele sertare ale uitării. Urbanizarea societății și tendințele materialist-ostentativă a noilor generații a azvârlit literatura, și nu numai, în tentaculele imperioasei necesități de a șoca cu orice preț, mulți dintre scriitorii prezentului considerând această ”necesitate” a fi unul dintre primordialele atribuite ale spiritului inovator.

Astfel, dincolo de hibridizarea, benefică sau nu, a genurilor, marea majoritate a mânuitorilor de condei ignoră spațiul rural, alegând, conform tendințelor actuale, pe cel urban, cu o pondere semnificativă fiind ținuturile exotice. Personajele au atitudini intempestiv-eroice, fiind zugrăvite sub aura serafică a unei sfidări care confundă nonconformismul cu aroganța și noul cu ilogicul. Întâmplările, halucinante sau halucinogene, căutând să uimească, căutând să uimească, ajunge la un moment dat să abordeze, volens nolens, o frustrantă simplitate a expresivității, uneori atât de anodine încât mult râvnita dorință de a uimi se transformă într-o banală înșiruire de consoane și vocale cuprinse într-un atonism grunjos.

Absența ruralului din literatura prezentului plămădește un teribilism cu sens unic care mazilește teluricul și poetizarea celestului, ajungându-se în acest moment la adjectivarea lumii de beton și fier forjat, dar mai ales la idealizarea unor sentimente geometrizate și mult prea previzibile, cu dialoguri sterpe care nu redau decât fărâme de realitate. Tridimensionalitatea actului creaționist lipsește din vizionarismul scriitorilor, de parcă aceștia, prinși în prizonieratul unei cochilii, privesc realitatea doar de la fereastră.

Eroii actualei literaturi numai au alura panteismului senzorial și nici metamorfoza clorofilică cu rădăcinile spiritului strămoșilor, căci ei, eroii post-modernismului, aleg cubismul unei lumi cameleonice în care idealurile se bazează îndeosebi pe lucrurile materiale, nicidecum pe cele spirituale.

Benefic sau nu, verosimil sau neverosimil, cursul literaturii actuale are alura unei viituri ostentative care caută miraculosul într-un pahar de vin cu bule efemere.

Epoca post-modernistă a literaturii autohtone, suferind nenumărate transformări, în marea lor majoritate dictate de tendințele occidentale, a trecut prin diverse ipostaze, urcând și coborând într-o continuă trecere prin inevitabilele furci caudine ale probei timpului, singura probă verosimilă care poate transforma un simplu manuscris ăntr-o carte de o anumită valoare.

În mod indubitabil influențele poporanismului gândit de Constantin Stere, ale semănătorismului provăduit de Nicolae Iorga sau ale țărănismului manifestat de Virgil Madgearu, nu se mai pot regăsi în rândul scriitoricismi profesioniste sau amatoare, în marea lor majoritate, mânuitorii de condei sau, mai nou, de tastatură, căutând sursele de inspirașie în realitatea imediată, cea înconjurătoare, pe care o adulmecă și o respiră, nu neapărat sub forma individualismului inovator, adeseori lăsându-se influențață de un iz comercial, ușor sau pregnant.

În aceste condiții, românismul, atât ca tendință literară, cât și ca alegere a cadrului de desfășurare a acțiunii, începe să fie din ce în ce mai rar, scriitorii, cu predilecție cei tineri, alegând locuri exotice, poate ca un amestec de onirism și ostentație, poate ca o tentativă de reprimenire în care siropismul și facilismul împletesc crearea a ceea ce unii numesc ”cărțile de noptieră”.

Toponimia și toponomastica autohtonă deja sunt înlocuite, încetul cu încetul, cu inserții occidentale, uneori fantasmagorice, și, ca o ironie a sorții, de la o vreme chiar și pseudonimele literare pe care le adoptă unii scriitori sunt descojite întru totul de apartenența la românism.

Nu știu dacă tot acest proces este sau nu de bun augur. Sincer, nu vreau ca literatura autohtonă a prezentului să se cramponeze într-un tradiționalism ultraconservator și nici nu îmi doresc ca realitatea cotidiană să ajungă doar o biată notă de subsol, un subsidiar scris mărunt precum îndrumările dintr-o prescripție medicală a unor oarecare pastile. Însă, ceea ce mă simt nevoit să subliniez, în calitate de cititor înfocat, este faptul că, absența din ce în ce mai pregnantă a valorilor naționale din literatura română aduc anumite deservicii națiunii și predecesorilor, astfel că, cât încă globalizarea ( un fenomen sortit eșecului!), încă nu a înghițit într totul amprenta națională, românismul, sub multiplele sale manifestări, trebuie utilizat în strânsă corelație cu realitatea cotidiană și tendințele progresului intempestiv.

Națiunea română trebuie să-și manifeste chiar și prin intermediul literaturii, nicidecum sub văpăile tradiționalismului-extremist, valorile naționale, singurele care pot asigura o anumită ancorare sau o înrădăcinare într-un chenar concret, combinând cu pricepere urbanul și ruralul, arhaismul și neologismul într-o continuă încercare de necesară omogenizare în cuget și simțire.

Nu știu dacă trebuie să mă bucur sau să mă întristez pentru existența puzderiilor de grupuri online care ne recomandă tot felul de cărți. într-un anume fel este ca într-un bazar în care fiecare negustor își laudă marfa expusă pe tarabă, unii cu vorbe mieroase, alții intempestiv și pedant.

Înțeleg nevoia exprimării, este un drept fundamental, dar și o necesitate primordială. Înțeleg chiar și impresiile ușor exacerbate cu iz de amatorism efervescent. Da, lumea încă mai citește. Ba mai mult de atât, încearcă de ademenească pe acei oameni oarecum pasivi, care citesc ocazional. Și aici vine întrebarea. Care este ” formula ademenirii” ?

Definiția unei recenzii este oarecum sinuoasă, având adeseori inserții din alcătuirea unei prefețe, dar și din critica literară, în funcție de spiritul analitic al celui care scrie recenzii de cărți, dar mai ales din prisma limbajului abordat. Aici este una dintre chei: limbajul. Acesta, din punctul meu de vedere, trebuie să fie situat undeva la jumătate, între simplism și epatare, ocolind expresivitatea anodină a unei simple narări entuziaste cu iz adolescentin.

Echidistanța, structuralismul și cunoștințele de literatură comparată sunt și ele atuuri demne de luat în seamă.

Dragi iubitori de literatură, împătimiți sau ocazionali, evitați pe cât posibil povestirea unei cărți. Ea este exact inversul unei recenzii, având ca rezultat anularea, într-o oarecare măsură, interesului cititorului pentru lecturarea cărții.

Dacă cineva îți povestește intriga unui film ai plătit biletul degeaba. Dacă cineva îți spune ce se ascunde în spatele poleielii unui cadou s-a dus naiba toată bucuria aniversării.

În altă ordine de idei, există și cealaltă parte. Trecerea unei recenzii în chenarul criticii literare prin abordarea unui limbaj academic și a unei microscopice analize de structură, care mută într-un plan secundar intriga și existența personajelor, avântându-se într-un text alambicat și mult prea rigid, atât de stufos și uneori terifiant de inoportun.

Totul depinde de categoria cititorilor cărora doriți să vă adresați, dar și de genul literar pe care îl abordați.

Însă dincolo de toate un singur lucru este cu adevărat important: faptul că citiți și că vă străduiți să îi determinați și pe alții să o facă.

Lecturi plăcute și interesante vă doresc!

Ce faci atunci când, taman în ultimele capitole ale existenței tale, îți dai seama că încă nu ai reușit să ăi cunoști cu adevărat pe cei de lângă tine și că, undeva în sufletul tău, s-a cuibărit ideea posibilității ca destinul să-ți fi jucat o memorabilă festă?

Această întrebare respiră tăios în cartea ” Originea lumii” pe care scriitorul chilian Jorge Edwards o glazurează cu un inconfundabil amestec de filosofie a extrovertirii și boemie sud-americană plasată cu oabilitate demnă de invidiat pe mirificele plaiuri pariziene cu ajutorul lui Patricico Illanes, un doctor deja trecut de șapte decenii.

Unduitorul stil literar al scriitorului chilian reușește într-un mod miraculos să amestece raționalul și senzorialul într-un cocoloș al existenței suficient de verosimil încât să acceptăm, cu nostalgie sau doar cu resemnare, fireasca lui ireversibilă rostogolire chiar și peste trotuarele existențelor noastre, aflând și primind în noi ideea că, în anumite împrejurări ale vieții, indiferent de vârsta cronologică sau cea sufletească, cu toții am avut, avem sau vom avea parte de anumite bifurcații în care ne vom pierde odată pentru totdeauna sau vom deveni mai puternici ca niciodată.

Cu siguranță că un anumit moment al vieții, aparent banal și insignifant, te poate înaripa sau te poate nimici definitiv. printr-un astfel de moment trece și personajul principal din romanul ” Originea lumii” care, încercând să elucideze mai mult de cufundă în mâlul incertitudinii și, deși la sfârșit are impresia că știe, în realitate se sprijină pe un amestec de falsă resemnare și îngurgitare a unor senzații ivite parcă de niciunde.

Romanul ” Originea lumii” are vervă, despletindu-și insinuant și lipicios trăirile în binecunoscutul stil coleric de sorginte sud-americană care emană apoteoza senzorială la intensitate vulcanică. Astfel că sub impulsul caracteristic sud-americanilor, orice amănunt poate să capete în orice clipă proporții copleșitoare, orice gest, chiar și unul zămislit doar pe jumătate poate să declanșeze o veritabilă tornadă, senzorialismul tropical manifestându-se în toată splendoarea sa sub forma unui spectacol plin de culori tăioase și totuși hrănitoare.

Lectură plăcută!