Cu un stil cursiv, lipsit de redundanța împopoțonării, romanul ” Printre portocali” , al scriitorului iberic Vicente Blasco Ibanez este o încercare de idealizare a iubirii pe care o așează undeva între exaltare și iluzie cu ajutorul celor două personaje principale, Rafael și Leonora, ființe aparent diferite, însuflețite de arzătoarea nevoie de a iubi și de a fi iubiți, biciuiți de ideea pasiunii arzătoare, terifiant de sufocantă și voluptuoasă, lăsându-se prinși de o pasiune care se desfășoară în binecunoscutul ritm latin.

Dincolo de povestea de amor, lipsită de un final fericit, dar care totuși nu are izul tragismului debusolant, romancierul spaniol nu cruță protipendada societății, cu precădere pe cea politică, personaje precum don Jaime, Ramon Brull, Bernarda, Pepa sau Andres, contribuind din plin la alcătuirea frescei unei lumi dominată de arivism, ipocrizie și hilare superstiții în care răul și binele stau pe rând pe tronul mersului firesc al lucrurilor, întotdeauna în funcție de doleanțele oamenilor bogați și puternici, etern nepăsători în fața mormanelor de neputincioase și naive victime colaterale.

Romanul ” Printre portocali” frizează facilismul, departe de costeliva perimare a literaturii, Ibanez dând impresia că dansează cu unitățile lingvistice într-un înflăcărat flamenco, suculent și narcotizant, urcând și coborând, pastelizând, dar și bagatelizând cu același șuier deneastâmpărat condei din a cărui răsuflare se nasc tulburătoare întâmplări care, între lumina zile și aburii nocturni, desenează trăirile în culori intempestive.

Exaltările, atât cele ale descriptivismului senzorial, cât și cele ale dialogului dintre cei doi amorezi, au elanul unor indestructibile zboruri spre vitraliile unei armonii între trup și suflet.

Nu aș putea să afirm că romanul ” Printre portocali” este o capodoperă, însă, în ciuda acestui lucru, cartea aceasta are un anumit farmec de netăgăduit, un parfum care îți îmbată simțurile cu predispoziția spre onirismul care știe să împletească navitatea pură și dorința incandescentă în trăiri de neuitat.

Cu siguranță că după ce vei termina de citit cartea sufletu va simții analgezica despovărare, lăsându-se inundat, sau măcar picurat, de o simțire ceva mai maleabilă, care te va ajuta să privești lumea cu alți ochi.

Lectură plăcută!

Lumea basmelor este cu adevărat nemuritoare, acest lucru mi-l dovedește Laura Știrbu prin intermediul romanului ” Lumina lui Trodheim”, carte care face parte din seria ” Vicontele verenției pierdute”. Este o carte care reușește să redeștepte copilul din sufletul omului ajuns la maturitate, în primul rând prin intermediul debordantului elan imaginativ al autoarei, care creează o lume fantasmagorică, nesfiindu-se să apeleze la tot felul de cuvinte noi, ca o indestructibilă etalare a nemărginirii onirice.

Intriga și aventura, eroismul și suspansul, sunt principalii factori care țes neîncetat o lume aparte, cu zburători și magi, cu tineri plini de o debordantă vitalitate, care doresc să își îndeplinească visele fremătânde și bătrâni care încă reușesc să păstreze anumite taine.

Forța imaginativă a scriitoarei iese mai cu seamă în evidență prin intermediul denumirii unor așezări, dar și prin numele personajelor, toponimia îmbinând influențele neaoșe cu cele slavone și latine, de aici rezultând nume precum Iustinian Mojic, personajul principal, tineri precum Liliana Venin, Boris Nabadov, Mario Rodriguez, dar și ceilalți precum Valter Dardanele, Iosif Tarantelă, Vicențiu Leopold, Boromir Mojic, Vasile Hațeg ți mulți alții.

Totul pare posibil în lumea creată de Laura Știrbu, aceasta învăluind întâmplările într-o nuanță arcadiană în care visele și idealurile acționează ca un imbatabil motor propulsor într-o lume idilică în care eroismul este cu mult mai mult decât o simplă bravură.

Creioante cu o amplă dezinvoltură, atât descriptivismul locurilor și al vestimentației, dar mai ales cel al caracterelor personajelor, aceste trei planuri ale narațiunii converg în crearea unui stil mătăsos și îmbietor care, în pofida abundenței de cuvinte noi,( un veritabil deliciu pentru palatinul sufletelor ospitaliere), nu împietează cu absolut nimic verva desfășurării acțiunii, care își șerpuiește întâmplările cu dibăcie în tentativa de a adopta un stil mai altfel, nonconformist taman prin inocența onirismului care mângâie îmbietor.

Deci, dacă vreți să fiți din nou copilul aventurier din vremurile de altădată, vă sugerez să citiți ” Lumina lui Trodheim”, un veritabil analgezic lăuntric apaărut într-o lume care este mai mult preocupată de exterior decât de interior.

Lectură plăcută!

Romanul ” Deriva continentelor” dă dovadă, de la prima până la ultima pagină, de o voracitate năucitoare, scriitorul american Russel banks moșind o admirabilă capodoperă literară care pulsează necontenit realismul adseori iresparabil, pe care cei pudici, naivi sau fățarnici, se tot străduiesc din răsputeri să îl ignore, îndrăznind să considere că astfel vor fi mântuiți.

Este o poveste a iluziilor pe care uneori le considerăm idealuri. Este visul teribil al tentantului El Dorado pe care năpăstuiții haitieni îl visează zi de zi, așteptând neîncetat momentul eliberatoarei evadări, personificați în această narațiune de Claude și Vanise. Este despre visul de îmbogățire al americanului din pătura mijlocie a societății, reprezentat aici de către Bob Dubois.

Două lumi complet diferite sunt cuprinse între coperțile romanului ” Deriva continentelor” evidențiindu-se astfel imensa discrepanță dintre visele zdrențuite și ambițiile opulenței, între puținul care ar putea oferii sentimentul îndestulării și preaplinul care, în mod paradoxal sau nu, creează sfâșietoare drame, Russel Banks creionând magistral simțirile și trăirile unor oameni aflați mereu la limită, în deiva unei nesfârșite și istovitoare căutări care, nu de puține ori, lipsită de necesara busolă, se cufundă în lava deziluziei, în mormanul neputincioaselor victime colaterale.

Drama se deșiră în ritmul necontenitelor deraieri pe care le auzim adeseori șuierând în nopțile de nesomn și solitudine, amestecând tăcerea și strigătul în vârtejul pierderii de sine, spânzurând stafiditele conjugăricu otrava dezintegrării.

În mod indubitabil romanu ” Deriva continentelor” este o capodoperă a literaturii post-moderniste, un giuvaer inestimabil adăugat în strălucitoarea coroană a maiestuoasei arte.

Lectură plăcută!

Încarcerarea din perioada iunie 1979- ianuarie 1983 a lui Vaclav Havel, dramaturg și om politic, fiind președintele Cehiei între anii 1993-2003, a dat naștere, pe lângă multe altele și corespondenței cu Olga Spichalova, prima sa soție.

Nu mai puțin de 144 de scrisori reunite între coperțile acestei cărți intitulată ” Scrisori către Olga”, în care îl descoperim în faza de început pe omul Vaclav Havel, preocupat de lucrurile materiale, de lucrurile de dincolo de pereții celulei arestului preventiv de la Ruzyne. Apoi, odată cu perioada executării pedepsei, în închisorile de la Hermanice și Plzen-Bory, descoperim pe ființa preocupată de hrănirea sufletului prin intermediul lecturării cărților aflate la mare căutare, un om preocupat de învățarea limbii germane, dar mai ales eliberându-se spiritual prin intermediul cugetărilor filozofice pe care le încrustă în epistolele adresate tinerei sale soții.

Cu siguranță că Vaclav Havel este un important reper în cultura și în istoria universală, atât prin scrierile sale cât și prin activitatea politică, dovedindu-se a fi un om cu o vastă cultură, un iubitor de adevăr și de libertate. Însă până a ajunge la apogeul carierei sale drumul i-a fost presărat cu îngloduratele vicisitudini.

Nu, în aaceste epistole nu se pomenește nimic despre abuzuri, interogatorii sau torturi. Nu se vorbește decât evaziv despre viața concentraționară a deținutului Vaclav Havel, corespondența dintre el și soția sa bazându-se îndeosebi pe comuncarea tipică unui cuplu de intelectuali, dar mai ales a unui om care știe că totul trece și care nu și-a pierdut, nici măcar pentru o fărâmă de clipă, speranța eliberării din tentaculele închisorii comuniste.

Regăsim între paginile acestei cărți pe omul care nu vrea să piardă contactul cu lemea de dincolo de pereții închisorii, jovial uneori, intransigent cu sine alteori, repetându-și că la final totul va fi bine și că nimeni nu va putea să-i ucidă în vreun fel idealurile, abordând în scrisorile adresate Olgăi diverse teme, mereu avid de noi informații, dar mai ales de trăirile prohibite de neîndurătorul sistem comunist cehoslovac.

Romanul ” Scrisori către Olga” este o carte document, un improtant punct de referință al istoriei, arareori pomenit în manualele de istorie.

Lectură plăcută!

Lumea de după Marele Dezastru, prinsă în causticele tentacule ale disperării și ale instinctului de supraviețuire care, nu de puține ori, duce la dezumanizare, este descrisă de către O.G. Arion în romanul ” Fugi!” într-un ritm halucinant care, pur și simplu, te lasă fără suflare, pogorând cu o pricepere demnă de invidiat un ritm alert și antrenant.

Colapsul este declanșat de apariția unui telefon mobil de ultimă generație care îndeamnă, prin intermediul unor reclame, să accesezi un anumit cod. De aici se declanșează întreaga nebunie, lupta pentru supraviețuire împărțind lumea în două categorii : cei sănătoși și ceilalți, numiți atinșii, infestații sau zombi.

Romanul ” Fugi!”, care îi are în centrul povestirii, ca personaje principale, pe Axel și pe Amira, împletește aventura, disperarea, erotismul și suspansul într-un tablou pictat în culori vii și tăioase, autoarea nesfiindu-se să pestilențializeze anumite momente de cotitură ale narațiunii, fetidul strecurându-se în anumite momente de cotitură ca o încercare de penetrare cât mai adâncă a conștiinței cititorului cu ajutorul unui descriptivism incisiv, care nu face vreun rabat în tentativa sa de a înfățișa o lume nebună și debusolată, pierdută în mocirla unei sufocante deznădejdii, acolo unde factorul uman și visele de altădată țin să se transforme în mit sau într-un banc sec.

Expresivitatea acestui răpitor thriller rezidă prin forța emotivității pe care O.G. Arion rezidă prin forțacemotivitățiii pe care O. G. Ario reușește să o transmită prin intermediul personajelor sale cuprinse de veridicitatea unei indubitabile pertinențe. Fără a insista prea mult în jururl Apocalipsei ca fenomen creator de mutații geopolitice și socio-administrative, autoarea încearcă o analiză a lăuntricului uman care, prins în situații limită, oscilează, pe bună dreptate, între uman și animalic, în astfel de momente, verticalitatea moralității dovedindu-se a fi mai fragilă decât o pânză de păianjen.

Cursivitatea povestirii creează o stare de dependență între carte și cititor, suspansul și intriga injectându-se în cele mai dosite unghere ale sufletului sub forma stropilor de înțepătoare adrenalină care te îndeamnă să nu te oprești din lecturare până la sfârșit, cu privirea dilatată și pulsul înmiit, așteptând cu sufletul la gură deznodământul.

Romanul ” Fugi!” este o carte acaparatoare pe care vi-o recomand cu mare drag!

Unii aleg să plece, iar alții să rămână, uneori din propria inițiativă, alteori pentru că nu au suficient de mult curaj, astfel bifurcarea de drumuri îndepărtează oameni a căror legătură părea indestructibilă. Cam acesta este punctul de plecare al romanului ” Lumina clară a zilei” în care scriitoarea indiană Anita Desai opune două lumi distincte, minusurile și plusurile, occidentul și orientalismul, însă nu sub forma unei încleștări devastatoare, ci a unui conflict mocnit în care unele întrebări mor pe buzele deznădejdiei cu mult înainte de a se naște, iar unele răspunsuri nu sunt cerute.

Conflictul oclusiv, depărtarea și jocul șchiop al reapropierii fac din cele două surori, Bimla și Tara, un mixaj de luptă și resemnare, fiecare dintre cele două femei luptând sub imboldul propriului ritm, uneori sub povara tăcerii, alteori sub eliberatorul șuier al strigătului pe care, dintr-un motiv cunoscut doar lor, îl consideră despovărător.

Construcția romanului scoate în evidență migala nașterii unei expresivități pure și incisive în care vechiul și noul croșetează melodicitatea oscilantă a simțirilor și trpirilor adeseori sucombate, poate într-un mod mult prea represiv sau poate terifiant de firesc.

Există în înșiruirea de capitole a viețuirii majorității oamenilor anumite introvertiri care, chiar dacă la început sunt doar inofensive tăceri, odată cu trecerea timpului ele se transformă în taine înrobitoare care zadarnic își vor căuta drumul spre liberate, ajungând la un moment dat, după ani și ani de sfâșietoare căutări, să devină doar nostalgice amintiri, simple repere din viața unei ființe care a fost sau nu cu adevărat fericită și împlinită.

Romanul ” Lumina clară a zilei” are o nezdruncinată forță a inoculării în sufletele cititorilor, nu pe furiș, pe ușa din spate sau pe horn, ci chiar pe ușa principală, reușind, cu ajutorul unei clare onestități, să planteze peste pleoapele felului de a fi lumina unui existențialism care orbecăie între ceva și altceva, pentru ca, într-un târziu, să reușească să-și odihnească cârjele semnelor de întrebare, fără a putea preciza dacă într-adevăr a găsit sau nu ceea ce a tot căutat cu o demențială ardoare.

O carte superbă!

Lectură plăcută!

Între a mâzgăli și a scrie există o mare diferență, iar felul în care O.G. Arion scrie demonstrează din plin acest lucru, S.L.A.D.E , ultima sa apariție editorială, delectându-și cititorii cu un amestec de intrigă, erotism și imprevizibile întorsături de situație în care aproape tot ceea ce se vede nu este ceea ce pare a fi, ca o eternă și răstălmăcitoare imixtiune a irealului în real, cu precădere cu ajutorul spațiului virtual.

S.L.A.D.E ( Second Life Association for Domination Enlightening) este un spațiu vitrual în care oamenii își etalează dorințele sucombate, însă nu pe de-a întregul, căci într-un ungher al fiecărui suflet, celălalt eu, malefic și arogant există, mocnind necontenit în așteptarea scânteii, imboldul de nerefuzat care să declanșeze spectacolul. Cu siguranță că, într-o măsură oarecare, un astfel de spațiu, în care nevoia sau poate chiar necesitatea surogatului, palpită asupritor.

Adrenalina pare a alimenta condeiul autoarei, care simte și scrie într-un ritm alert, făr a fi desuetă în abordarea tematicii, reușind într-un mod admirabil să creeze o acaparatoare poveste, cu personaje suculente, alunecoase și cameleonice, care cred că pot jalona la nesfârșit cu realitatea fără a da cuiva socoteală pe tema aceasta.

Deși pare o poveste pur fantasy, totuși anumite corespondențe pot fi regăsite în realitate, cu continua confundare a realului cu irealul la marea majoritate a oamenilor care vor să fie originali prin gesturi necugetate și șocante.

” Nu există minciuni, ci doar adevăruri ascunse”. Acesta este, într-un anume fel, laitmotivul acestui admirabil roman, un motto care își răsfiră sensul în funcție de felul de a fi al personajelor care trăiesc în două lumi, sau, într-un mod aparent paradoxal, între două lumi, unii dintre ei putând fi cu ușurință asemuiți cu bietul călător rătăcit la prima bifurcație de drumuri.

Sfârșitul cărții este unul halucinant. Un sfârșit care nu este un sfârșit, cel puțin nu în adevăratul sens al cuvântului, autoarea lăsând întredeschisă o anumită portiță, parcă special pentru a ne sugera că anumite lucruri nu se termină vreodată, ele înnodându-se și deznodându-se într-un joc al unui perfid cordon ombilical care leagă palpabilul de impalpabil, ca un firesc rezultat al faptului că oamenii confundă fantasmagoricul cu trăirismul, convinși fiind că în aburii lumii virtuale nu pot fi trași la răspundere, considerându-se ocrotiți de protectoratul anumitor măști care în acest mediu se numesc nickname.

O.G. Arion scrie frumos și penetrant, cu o insinuantă expresivitate care se inoculează pe negândite în sufletele cititorilor.

Lectură plăcută!

Romanul ” Speranța ” este o carte plină de o voracitate magnetizantă, personajele palpitând vulcanic, uneori din pricina unor idealuri îndreptățite sau mai puțin îndreptățite, alteori din inerție sub imboldul nestăvilitului instinct de turmă care, combinat cu cel al supraviețuirii, transformă eroii în victime colaterale și profitorii în eroi, totul sub mângâierea sau pălmuirea pe care o dăruiește destinul.

Alegându-și drept cadru al acțiunii Războiul Civil din Spania care a avut loc în perioada 17 iulie 1936-1 aprilie 1939, scriitorul francez Andre Malraux, la fel ca și Hemingway sau George Orwell, încearcă să redea cât mai fidel cu putință ambițiile, idealurile și atrocitățile tulburei perioade a istoriei iberice.

Încercând să făurească justificări plauzibile socialismului, dogmelor sale, dar mai ales intempestivelor acțiuni din perioada Războiului Civil, romancierul francez face apel la personaje precum Puig, Negusul, Scali și mulți alții, ființe care, din diverse motive, temători sau curajoși, aleg să se lase cuprinși de tentaculele unei lupte de uzură care, în vâltoarea inevitabilei corozivități, amestecă umanul și inumanul prin sângerânde întâmplări în care viața omului ajunge să numai valoreze mare lucru, ajungând la un moment dat ca iraționalul să devină cu mult mai pregnant decât raționalul.

Nemulțumindu-se doar cu o simplă relatare consemnată într-o oarecare măsură și în manualele de istorie sau în cele ale studiului de caz, Andre Malraux apelează cu destulă pricepere la factorul psihologic, cu ajutorul căruia pătrunde în semiobscuritatea lăuntricului uman, desenând avântul bețiilor cerebrale sau spirituale, spaime, spânzurări caustice ale conjugărilor șchiopae sau oarbe. Descriptivismul încleștării, dărâmarea anumitor ziduri pentru a clădi altele, fac din romanul ” Speranța” o carte de neratat, care din punctul de vedere al anumitor critici literari este o veritabilă capodoperă pe nedrept neglijată.

Dincolo de încercările de a așeza socialismul leninist într-o lumină aparent favorabilă, cartea aceasta are meritul de a pătrunde într-o lume în care eroii trăiesc într-un ritm înmiit între entuziasm și spaimă, sau, dacă vreți, între măreție și decadență.

Lectură plăcută!

Junele poet bistrițean Alex Văsieș a debutat în anul 2013 cu volumul ” lovitura la cap”, urmat în 2016 de ” Instalația”, carte pentru care a primit ” Premiul Tânărului poet al anului 2016”.

Imaginarul lui Alex Văsieș escaladează în mod constant limitele, reușind să dezvolte o lume aparte în care, oarecum neașteptat și totuși perfect îndreptățit, cel puțin din punctul meu de vedere, descriptivismul are o pondere mai însemnată comparativ cu neverosimilul, cu fantasmagorismul poetizat, însă acest lucru nu știrbește cu nimic din indubitabila valoare a versificației.

Ești doar un corp ce va cădea-n uitare
Fluxuri câmpuri glaciale
Mă mișc lângă tine nu-mi spui nimic
Imaginea ta blândă dispare câte un pic
Te aud de departe ceva îmi rupe vibrația
Vrei să așteptăm împreună dimineața
Apoi să coborâm în apa plină de sare
Să-mi faci chestia la care-i zici îmbrățișare
Până vine seara
Până vine seara peste noi
Ești doar un corp ce va cădea-n uitare
La mine e sabia cu lumină umilitoare

Îmi place să fiu adorată?
Să ajungem foarte aproape?
Mai aproape decât ar trebui?
Să văd raza unei lanterne tremurând?
Da da da și da

Abordând o ușoară pasivitate, poate ca o disimulație aproape cameleonică, nu neapărat adeptă a mimetismului, Alex Văsieș, departe de a fi de o parte sau de cealaltă a baricadei, fără a fi agrest, reușește să își plaseze secvențele trăirismului între zaiafet și moire într-o maleabilă descompunere cu eliberare de cataclismică energie.

Realul și irealul senzațiilor de moment, prinse într-o încrengătură de strigăt și tăcere, mor și renasc în serpentinele unor desinențe aparent contondente, dar care totuși, într-un anume fel, fac parte din firescul mers al lucrurilor, clădind și reclădind ceruri și găunoase prăpăstii cu genuni și vitralii amețitoare sau liniștitoare, crestând trăiri și netrăiri peste răbojul ducerii în neștire.

Trec prin zile ca să ajung la tine
Balans între difuzare și acces de autorepliere
Îmi amintesc miracole mă apasă
Intensitatea și disperarea fără obiect din vise
Un perete de întuneric pe satelit în vise
Trec prin zile mă arcuiesc în furtună
Ca să nu ratez nicio axă pe care ne-am putea intersecta
Nimic mai imens decât să-ți aud vocea
Prin pereți prin spațiul în care mor stele
Tu ești dragostea mea mă dirijezi în cuante
Când tot ce vreau e să ajung la tine
Să te întinzi în beznă la picioarele mele
Viața se va termina cu băieți îmbrăcați în tine
Un milion de băieți mărșăluind în răcoarea de seară
În imensitate

Maestră a romanului psihologic, în care chiar dacă intriga este oarecum lipsită de incisivitate, autoarea bazându-se cu preponderență pe descriptivismul lăuntric, Hortensia-Papadat Bengescu croșetează personaje și întâmplări care cresc treptat în intensitate, de la molcom la năprasnic.

Evidenta opoziție dintre trăirile urbanului și cele ale ruralului, naivitate versus malițiozitate, placiditate contra ambiții, acestea sunt punctele în jurul cărora romanciera însăilează trăirile purtate eolian între trecut și prezent, cu evidențierea reperucursiunilor unor fapte care numai pot fi reparate, ci doar macerate în cuva în care nostalgia și regretul se întrepătrund, vărsându-se unul în celălalt într-o împletire a despletirii sau într-o despletire a împletirii.

Cu siguranță că în viața oricărui om anumite goluri nu pot fi vreodată umplute cu ceva, la fel cum nu întotdeauna rădăcinile se dovedesc suficient de trainice pentru a putea rezita anumitor intemperii. Personaje precum Nory Baldovin, Aneta Pascu sau Dia Baldovin sunt adeseori purtate cu bună știință între ceva și altceva, într-o amplă și pertinentă disecție a caracterului sub influența anumitor simțiri, durabile sau de moment, care, sub priceperea sau dimpotrivă a nepriceperii importanței lor, trăiesc anodin sau intempestiv.

Unele întrebări plantate în sufletele personajelor supraviețuiesc în sufletele personajelor uneori mai mult decât este necesar, altele pur și simplu apar și dispar în ritmul amețitoarelor ace ale unui aparat care măsoară intensitatea seismică, însăilând bucurii și tristeți cauterizate de nepăsare, teamă sau furie, cu toate contribuind, într-o măsură mai mare sau mai mică, la modelarea sau remodelarea conjugării prin redimensionarea sau abandonarea dioptriilor senzoriale din diverse cauze.

Stilul Hortensiei Papadat-Bengescu are nuanța unei elaborări insinuante care pătrunde în fiecare ungher al firii, uneori prin scormoniri lacome și labirintice, alteori prin intermediul inter-relaționării caracterelor antagonice, evidențiindu-se astfel diferențele și carențele, dar mai ales faptul că în realitate nimeni nu înțelege pe nimeni cu adevărat, ci doar presupune că o face, judecând absolut totul prin intermediul propriilor trăiri.

Romanul ”Rădăcini” este un important punct de reper al literaturii autohtone, mulți autori inspirându-se din inconfundabilul stil al autoarei.

Lectură plăcută!