Unul dintre marii maeștrii ai teatrului românesc, D.R. Popescu, ne oferă în ” Acești îngeri triști” o veritabilă frescă a societății aflate între ecourile boemiei și rigorile socialismului prin intermediul unor personaje cu caractere cameleonice, nu neapărat dualiste, cu ajutorul cărora încearcă să supraviețuiască într-o lume în care nimeni nu pare a fi capabil să ducă lucrurile până la capăt.

Această minunată operă de teatru încearcă să redea cât mai fidel cu putință realitatea cu ajutorul unei tăioase simbolistică în care expresivitatea dialogurilor emană o violentă voluptate care cotropește, dărâmă și clădește într-un uluitor ritm antrenant. Cele două personaje principale, Ion și Silvia, încearcă să se salveze de ceilalți, considerând, deși nu și-o mărturisesc unul celuilalt, că aceasta este unica metodă de a scăpa de contondentul de contondentul marcu sau de causticul Cristescu.

Deși se încearcă construirea unei povești de iubire, totuși nu se încearcă punerea celor de personaje principale într-o favorabilă lumină a inocenței și a purității. Ba dimpotrivă, cei doi, Ion și Silvia, sunt zugrăviți de către autor sub nuanțe virulente ale unor promiscuități în care moralitatea și decadența se întrepătrund în stropi de trăire bezmetică, plini de rătăciri exterioare și interioare. Totuși, în pofida acestui lucru, cei doi îngeri triști nu se căiesc de trecutul lor, considerând că ceea ce s-a întâmplat cândva are un important rol în formarea lor, cei de acum și cei mai de târziu.

Penetrantele dialoguri și forța expresivității terifiant de expresioniste fac din ” Acești îngeri triști” o poveste învolburătoare în care adevărul societății epocii respective și cele individualiste al omului de rând, pierdut și regăsit prin diferite colțuri de peticite buzunare, nu prea reușesc să coincidă, acest lucru moșind inadaptați, ranchiunoși, lași și o mulțime de alte caractere îndoielnice care cariază adeseori frontispiciul manualului de instrucțiuni ale firescului mers al lucrurilor.

Fără îndoială ca D.R. Popescu reușește să încondeieze cu abilitate lumea de dincolo de faldurile normalității, dăltuind verosimilul din subteranele simțirii cu ardoarea onestității caracteristice omului dar și finului observator care, uzitând un filosofism plasat strategic între vituperare și condescendență, scormonește în lumea simțirii aparent amorțite care așteaptă momentul prielnic pentru a putea erupe.

Monica Ramirez scrie foarte bine, aproape dumnezeiește, biciuind și mângâind cu inspirația unui condei extrem de abil, care vopsește lumea în culori tari și totuși verosimile, în care realitatea și ficțiunea se întrepătrund armonios în stropi de intensă trăire. automată Monica Ramirez scrie foarte bine, aproape dumnezeiește, biciuind și mângâind cu inspirația unui condei extrem de abil, care vopsește lumea în culori tari și totuși verosimile, în care realitatea și ficțiunea se întrepătrund armonios în stropi de intensă trăire.

Nu știu în ce categorie aș putea să încadrez romanul ” Asasin la feminin”, pentru că în esența sa această îmbietoare și magnetizantă apariție editorială are intrigă, romantism, dramă și multyă, foarte multă realitate care uneori țâșnește intempestiv și încolăcitor.

Alina Marinescu și Alex Therein, personajele principale din ” Asasin la feminin” se atrag și se resping, într-un periculos exercițiu de echilibristică efectuat între găunoasa prăpastie și nemărginirea ancestralului, autoarea creionând două existențe în care conjugarea se face doar la timpul prezent, trecutul și viitorul ajungând să reprezinte pentru ei două noțiuni aparent nocive, care nu fac altceva decât să strângă și mai tare ștreangul prevăzut cu indestructibilul nod gordian.

Scriind la persoana a III a, scriitoarea încearcă astfel o cursivitate nepărtinitoare a acțiunii, asigurându-i astfel o fluiditate aparte chiar și atunci când locația și timpul desfășurării sunt schimbate.Din punct de vedere al structurii cartea poate fi asemuită cu un pod magnific care, deși clădit și reclădit în diferite perioade istorice, reprezintă un tot unitar. Astfel, deși te trezești cu rapiditate transpus dintr-o perioadă în alta, cu precădere din anii 70 în anii 80, totuși nu ai cum să nu rămâi ancorat în focul luptei purtată de doi oameni prinși într-o lume în care viața unui om valorează mai puțin decât o felie de pâine uscată. O lume pavată cu nenumărate crucii care îngroapă mormanul victimelor colaterale, unde dualismul caracterelor tind să devină stereotipice, fiind excesiv de uzitate în numele instinctului de supraviețuire și al continuei spaime manifestată într-o epocă în care nimeni numai avea încredere în nimeni și libertatea ajunsese să fie doar o frustrantă utopie.

Netăgăduitul merit al autoarei este acela de a reuși să strecoare doi rebeli într-o lume extrem de sobră și corozivă, ba mai mult de atât, Monica Ramirez se pricepe de minune să împletească multitudinea laturilor existențialismului uman, folosindu-se de marea majoritate a ingredientelor dintr-o viață de om și nu numai.

” Asasin la feminin” este o carte de neratat!

Lectură plăcută!

Iată-ne transpuși într-o altfel de lume, cu lumini și umbre care se întrepătrund în șrapnelul întrebărilor fără răspuns în care Alisia Iacob, personajul principal al cărții, se trezește prinsă, precum un soldat între două fronturi, neștiind în ce parte poate să tragă.

Meritul tinerei scriitoare Cristinne C.C. este acela de a găsi nuanța potrivită pentru zugrăvirea unei lumi în care lumea, chiar dacă se află într-o continuă derivă, totuși nu-și pierde întru totul bunătatea, aceasta fiind reprezentată de personaje precum Philia, Andreas, chiar și Max, de cealaltă parte a baricadei fiind Theon Novac și Umbrele.

Stilul este foarte cursiv, curgând precum un șuvoi atotcuprinzător, cu personaje prinse între ceva și altceva, ân spirale halucinogene care te învăluie într-un aglutinant miraj în care lumea se împarte în Ephilate, Oameni și Umbre.

Genurile fantasy și romance se împletesc într-o congruență îmbietoare care corupe sufletele cititorilor, inducându-le astfel acestora un necesar amestec de nostalgie și aventură într-o efervescență amețitoare care, dincolo de realitatea acestei îndepărtate lumi pătată de Degenerative Malak Deasese ( Boala lui Malakai), dincolo chiar și de existența Ephilatelor care se hrănesc cu energia oamenilor, tânăra scriitoare Cristinne C.C. ne face cunoștință cu sufletul tinerei Alisia Iacob pe care ne-o dezvăluie cu multitudinea laturilor firii sale, când războinică și neîndurătoare, când îndrăgostită și mult prea vulnerabilă.

Astfel personajul principal din ” Ephilate-Începutul unui coșmar”, reușește să stârnească simpatia și compasiunea în rândul cititorilor, mulți găsind în existența Alisiei prototipul eroului din viitor și, poate, chiar și răspunsul anumitor nemărturisite zvâcnete onirice care se nasc și mor în sufletele oamenilor într-o fâlfâire de o clipă, venind și plecând atât de repede încât nu poți preciza cu exactitate dacă totul este vis sau realitate.

În mod clar această apariție editorială aduce ceva nou și benefic în literatura autohtonă, presărând duios peste pleoapele cititorilor onirismul unei lumi posibile în care oamenii se pierd și se regăsesc sub viforul unor îndelungi contorsionări lăuntrice, prin tot felul de simțiri, verosimile sau nu.

” Ephialte- Începutul unui coșmar” este o carte scrisă cu aplomb, autoarea reușind să găsească omogenitatea amestecului de simțiri, întâmplări și personaje care reușește numaidecât să se inoculeze în sufletul citiorului sub forma unei licori incandescente ți totuși benefice.

Lectură plăcută!

Despre poezie s-au scris și s-au spus multe. Alături de poezie s-a iubit, s-a plâns, s-a renăscut, s-a trăit și retrăit. Mă doare sufletul că trebuie să folosesc timpul trecut când vorbesc despre poezie, căci, în pofida faptului că se scrie mult, totuși se citește foarte puțină poezie. Chiar și nenumăratele blog-uri de cărți recenzează arareori volumele de poezie, acestea axându-se cu precădere pe romane.

Se soune, sau se spunea, că ” românul s-a născut poet, poate ca o evidențiere a hipersensibilității unei națiuni care odinioară respira cultura în starea ei pură, nealterată de parvenitismul unor indivizi care, la momentul actual, văd în scrierea unei cărți doar o metodă de a atrage atenția asupra lor, o chestie care ”dă bine” în curriculum vitae.

Poate că, într-o măsură mai mare sau mai mică, o parte de vină o poartă chiar evoluția poeziei în epoca post-modernistă care, după părerea unora, este exact opusul, adică o involuție obtuză și contondentă care a făcut saltul de la muzicalitatea de altădată la distopismul expresivității care uneori doar vomită cuvintele în numele unei disonante realități în care orice lucru, însuflețit sau nu, poate fi subiectul unei creații în versuri.

Însăși versurile aleargă dezordonat peste coli în șuvoaie de pătimiri descleștate care doar inundă sufletele cu răcnetul lor, nereușind să se mai inoculeze în senzorialul publicului, poetul concentrându-se îndeosebi pe falsa concepție că a șoca cu orice preț este sinonimă cu originalitatea. Astfel, forța expresivității manifestată de unii poeți care apar și dispar numaidecât, pare mai degrabă o încâlcită descătușare de ”realități ireale” în care puțini dintre cei care mai citesc cu adevărat poezie reușesc să se regăsească.

Lipsa unei reale comuniuni între mesajul transmis de poet și simțirile cititorului creează în mod inevitabil anumite reticențe, cumpărătorul nemaiputând să fie cu adevărat părtaș la emoțiile cititorului, mulți dintre aceștia fiind percepuți ca simplii vânzători de truisme, de baliverne grunjoase.

Poate că totuși poezia trebuie resuscitată din temelii, da, mai ales, simțită cu adevărat, ca pe un organ primordial fără de care nu se poate viețuii, o creație care să transmită emoții, nicidecum descleștări de simțiri atrofiate care se lasă cu o uluitoare ușurință prinse de către un delir atât de efemer înt lăuntricul nici măcar nu se lasă ciupit de vreo tresărire.

Tot aud că se scrie mult, că truismele sunt vândute la preț de miracol și că literatura, din varii motive, colcăie într-o mocirlă a invidiei, a ranchiunei caustice manifestată de anumiți critici literari. Nu vreau să generalizez, dar nici să particularizez. Tot cea ce îmi doresc prin intermediul acestui articol este să-mi exprim umilul punct de vedere în calitate de cititor împătimit. Doar atât.

Departe de mine gândul de a face o anumită paralelă între cum și cât se scria în secolele trecute și ceea ce se întâmplă în prezent, pentru că fiecare perioadă are particularitățile sale, corelate îndeaproape de situația socio-politică, administrativă sau spirituală. Nu pot însă să nu remarc mercantilismul anumitor edituri care nu fac altceva decât să știrbească din beatitudinea încântătoarei arte care este literatura. Simonia cauzată de anumite frustrante apariții editoriale care încrustă în generozitatea colilor o subcultură înfiorătoare, azvârle în librării, pe tarabe sau pe la diverse tonete de ziare, insipide broșurici cu titluri pompoase care cuprind între coperțile lor doar inepții, simple înșiruiri de cuvinte anodine. Știu că se afirmă, de o îndelungată perioadă, că toate subiectele au fost epuizate. Se prea poate să fie adevărat. Din punctul meu de vedere, la momentul actual, o importanță primordială are cum spui un anumit lucru”, indiferent de genul pe care un scriitor îl abordează.

Da, cu siguranță că în orice domeniu lumea se împarte în profesioniști și imitatori.astfel literatura produce capodopere, cărți și maculatură, câlți de cuvinte și iluzii de o clipă, care uneori mor înainte de a se naște cu adevărat.

Cărțile lipsite de un mesaj concret derutează publicul cititor semi-înveterat care, nefiind învățat să citească programatic, bazându-se pe un anumit segment al literaturii , se trezește prins între ceva și altceva.

Dincolo de marketingul anumitor edituri, multe dintre ele apărute ca ciupercile după ploaie, totuși trebuie că acestea să manifeste o doză de respect pentru publicul cititor, pentru magnifica și vindicativa artă care este literatura și apoi, pentru natură. Numai tăiați copacii pentru a vinde maculatură, acest fel de hârtie poate avea o întrebuințare cu mult mai utilă.

Dintotdeauna am fost atras de mirosul de hârtie al cărților, mai ales al celor vechi, parfumul lor reușind să mă îmbie într-un mod plăcut. Sunt genul care nu scrie pe cărți, nu îndoaie colțurile pentru că din punctul meu de vedere cărțile au suflet, puls, trăiri și netrăiri, împliniri și neîmpliniri, zboruri și prăbușiri. Cărțile sunt fărâme de suflet din viețile cititorilor, indiferent de impactul pe care acesta le are asupra cititorilor. Nu toate sufletele pot fi năucitoare sau memorabile, însă cu siguranță că în orice suflet există bunătate, vulnerabilitate, teribilism și mii de alte simțiri, exact ca și în cazul cărților.

Reîntorcându-mă la titlul acestui articol, mă simt nevoit să vă întreb. Cum preferați , cartea în format clasic sau în format pdf?

Într-o discuție purtată într-un grup din mediul virtual, referitoare la acest subiect, am azvârlit chestia cu ”pdf-ul” mi-se pare că jignește munca scriitorului”, crezând că tocmai aplicasem lovitura de grație, cea care numai lasă loc de replică. Doar că totuși replica a venit: ” bănuiesc că dumneavoastră plătiți pentru toate melodiile pe care le ascultați pe YouTube. Nu am putut să mai zic nimic.

Dincolo de boemia transmisă de parfumul cărților, de conservatorismul în care laudator tempor acti are un rol covârșitor, există totuși tendințele societății care, între comoditate și instinctul de turmă, apelează la tehnologie care, în unele ipostaze, se poate dovedi benefică, în ciuda anumitor argumente contra care sunt verosimile, fără a invoca nostalgia trecutului.

Cu siguranță că ” pdf versus carte” încă este un subiect extrem de delicat în condițiile continuei piratări care într-adevăr batjocorește munca autorului, dar totuși el este citit. Știu că sună oarecum ciudat, dar imaginați-vă o carte dintr-o bibliotecă sătească, orășenească sau municipală care trece prin sute de mâini. Gândiți-vă la iubitorii de cărți care formează veritabile circuite ale distribuirii. poate că, într-o măsură mai mare sau mai mică, dincolo de factorul financiar și al respectului datorat scriitorului prin intermediul legii dreptului de autor, o are mesajul care trebuie să ajungă la cititor prin căi corecte sau mai puțin corecte.

Deci, cum preferați, pdf sau carte?

Pentru o mai bună percepere a firului narațiunii, indiferent de stilul abordat, creațiile se bazează , pe lângă mulți alți factori, și pe descriptivism, respectiv descriptivismul fizic sau palpabil și cel lăuntric sau senzorial.

Epoca actuală a literaturii, dincolo de continua nevoie de redefinire în strânsă legătură cu realitatea societății, se încrustă oarecum în grabă, așezând într-un plan secundar descriptivismul, fiind preferată acțiunea, șuvoiul întâmplărilor care numaidecât cuprinde publicul cititor în tentaculele evenimentelor. Astfel, lungul descriptivism balzacian, dar și cel din perioada interbelică, fiind, într-o măsură mai mare sau mai mică, marginalizat sau chiar anulat, forța imaginară a cititorului s-a dezvoltat, vizionarul fiecăruia dintre ei a crescut în intensitate. Jocul acțiunii este descris vag, citiorul văzându-se nevoit să apeleze, nu de puține ori, la intuiție, adăugându-se astfel personajelor o virgulă sau o trăsătură în plus.

Un alt aspect este cultura detaliului, care contribuie la alcătuirea descriptivismului. Cultura detaliului este în prezent asociat cu redundanța, cu o anumită știrbire a ritmului narașiunii, preferându-se adeseori trecerea peste anumite etape care nu sunt considerate improtante.

Sincer, de la Mircea Cărtărescu încoace la puțini autori am putut să găsesc această cultură a detaliului, însă acest aspect nu fură în vreun fel din farmecul aparițiilor editoriale actuale, în ciuda ” rematrițării” și a continuei căutări, exprimarea literaturii neîncetând să treacă prin furcile caudine ale redimensionării.

Revenind la descriptivism, atât cel de suprafață, cât și cel lăuntric, sunt oarecum într-un perpetuum mobile în care unitățile frazeologice ți puterea expresivității trăiesc de la o zi la alta o nouă renaștere învelită în suculenta încercare de inovație și autenticitate, uneori din pricina încercării de amprentare în mod inconfundabil a literaturii, alteori din cauza dorinței de a contribui la clădirea de noi temple ale artei în numele necesității extrovertirii, al spovedaniei în numele unui ideal.

În mod indubitabil de la o epocă la alta literatura, dar nu numai ea, își primenește straiele. Dacă într-adevăr este ceva benefic asta doar timpul o poate decide, căci anumite apariții editoriale chiar pot fi asemuite vinului care cu cât este mai vechi cu atât este mai bun, la fel cum unele sunt asemeni bulelor voioase din paharul cu apă minerală uitat în dogoritorul soare al unui miez de vară.

În contextul actualei societăți, care se bazează mai mult pe lucrurile materiale decât pe cele spirituale, când generația tânără, în unele situații neajutați de oamenii mari care dintr-odată numai au timp pentru ei , darămite pentru alții, devin din ce în ce mai teribiliști și superficiali, drept dovadă examenele de admitere în anumite categorii de învățământ, mă frământă o întrebare care, cel puțin mie, mi se pare pertinentă. Poate literatura actuală să educe tânăra generație?

Debarasându-se de rigorismul secolului trecut, în mod lin sau violent, literatura actuală, în mare parte, provăduiește aventurismul și genul antieroului care reușește să jaloneze cu restricțiile aparent obtuze ale societății, transformându-se în timpul narațiunii din antierou în erou, un fel de șmecher cu acte în regulă care, asemeni pisicii cu nouă vieți, reușește să cadă mereu în picioare, lăsându-i în urmă pe pistolarii-bugetari care se îngrijesc ca oamenii să respecte indicatoarele existenței.

Limbajul, evadat din corsetul cenzurii, uneori îndreptățit, alteori nu, a devenit din ce în ce mai tendențios și licențios în numele reflectării cât mai fidele a realității. Astfel, unele dialoguri, mai scurte decât răpăiala unei imprevizibile ploi de vară. emană o promiscuitate și un facilism adoptat numaidecât de către tânăra generație, care vrea neapărat să devină ”cool”, prinzându-se în jargonul frustrant al unor înțepătoare cuvinte care zgârâie virulent carapacea bunului simț.

Antieroii deveniți eroi, bărbații cu iz de macho care sunt un altfel de Bel-Ami, femeile care visează la strălucirea reflectoarelor cufundate într-un bulversant amestec de Cleopatra, Mata Hari și Anais Nin, sunt regăsiți cu ușurință între coperțile actualelor apariții editoriale, vândute la colț de stradă și nu numai, la tonetele de ziare pe o sumă de nimic sau în librării simandicoase.

Prototipul eroului din literatura actuală nu are nimic din logica spiritului civic. fiind mult prea preocupat să șocheze prin intermediul unui nonconformism care, aplicat în realitatea cotidiană, duce la rezultate catastrofale.

De la ” Curcubeul” de D.H. Lawrence la ” Sige-o, Ramona!” și de la ” Memoriile unei fete cuminți” de Simone de Beauvoir la ” Fluturi” de Irina Binder, iertată să-mi fie alăturarea caustică, o mare parte a literaturii nu a făcut altceva decât să scoată la lumină anumite imunde întâmplări care, puse într-o lumină maleabilă, s-au înoculat șerpuitor în comportamentul gloatei, ajungându-se la momentul actual la o frustrantă decrepitudine.

Deci, mai poate literatura actuală să educe tânăra generație, creând modele călăuzitoare?

” barcelona connection” este un roman captivant în care detectivismul polițienesc și realismul post-modernist se întrepătrund armonios, dând astfel naștere unei narațiuni care curge asemeni unui șuvoi de nestăvilit care ne înfățișează lumea underground a unei metropole ce nu doarme niciodată, cu incredibile încrengături de personaje și întâmplări în care puțini oameni nu sunt corupți.

Într-o astfel de lume detectivul Huertas încearcă să descâlcească labirintica lume interlopă aflată într-o continuă luptă pentru noi teritorii. Un război care lasă în spate nenumărate victime.

Cu siguranță că romanul scriitorului iberic Andreu Martin este matrița unui thriller holywoodian de succes, acesta conținând toate ingredientele necesare unei povestiri penetrante care, respectând rețeta suspansului sufocant în care acțiunea își vâjâie cu iuțeala fulgerului dezlănțuit incredibila dezlănțuire, prinde cititorii în vârtejul unui malaxor hrăpăreț.

Scenele din ” barcelona connection” emană un facilism debordant, scriitorul utilizând un limbaj extrem de accesibil prin intermediul căruia încearcă să redea cât mai fidel cu putință realismul adevăratei lumi, cea care respiră și palpită entropic, cuprinsă de babilonismul viselor și idealurilor dualiste care mor și renasc într-un ritm uluitor. Astfel cuvintele ciupesc și lipesc, alunecă și se reîntregește sub condeiul care presară imaginarul și realismul existențialismului fără hieroglifice amețeli și fără cotituri derutante, Andreu Martin adoptând cu un netăgăduit curaj povârnișul povestirii.

” barcelona connection” se citește foarte ușor, fiind numai bun de tovărășie în anumite drumeții, ba chiar și în drumul spre locul de muncă, stilul adoptat reușind să lege o anumită amiciție între personaje și cititori, întâmplările reușind să tatueze un parfum de înlănțuire și eliberare care așterne pe buze măcar o jumătate de surâs, cartea putând fi percepută ca o încercare de împletire a luminii și întunericului acestui prezent.

Lectură plăcută!

Uite dom`le că se poate scrie și al dracului de bine fără să abordezi cine știe ce stil complicat cu tot felul de înflorituri.

Așa mi-am spus încă de la primele pagini citite din romanul ” Întoarcerea”, carte care face parte din seria ” Am murit, din fericire!”, constatând cu bucurie că stilul literar pe care îl abordează Theo Anghel reușește să împletească cu măiestria omogenității lumina și întunericul existenței prin intermediul unei narațiuni care ți-se inoculează numaidecât în sanguinitatea felului de a fi.

Oriana, personajul principal, este un recuperatorum aflat la început de drum, care după moarte primește misiunea de a salva viețile oamenilor aflați la ananghie. Zis și făcut. Până aici lucrurile par simple, nu-i așa? Însă taman din acest punct începe aadevărata aventură a tinerei Oriana, însoțită pretutindeni de cei doi îngeri, Ama și Abel, reprezentanții Raiului și Iadului, acolo unde domnesc Amadeus și Malorum.

Acțiunea romanului are vervă, îmbinând imaginarul cu realismul în spiralele unui trăirism cu ascensiuni și decăderi, cu întrebări, freamăt și un ingredient în plus, asigurându-i narațiunii un ritm cotropitor, care ți-se inoculează în minte și în suflet, aproape strecurându-te printre rânduri, cititorul pierzându-se și regăsindu-se prin căutările Orianei, în șerpuiri de personaje și întâmplări, unele emoționante, altele comice.

Nu vreau să folosesc cuvinte pompoase prin intermediul cărora aș încerca să elogiez această apariție editorială, nici să azvârl cu adjectivări și epitetizări. Știți de ce? pentru că această carte trebuie simțită în mod direct într-o mătăsoasă simbioză creată aproape instantaneu între cititor și personaje.

Dincolo de ritmul acțiunii, asigurat în mod magistral de către Theo Anghel prin intermediul propozițiilor scurte, dar totuși penetrante, personajul Oriana crește odată cu fiecare rând al povestirii, aceasta având parte de ” a doua Geneză” care, posibil, să fie cu mult mai valoroasă și mai intensă decât prima.

Sfârșitul cărții ar parte de un năucitor ”colpo di fulmine” în care, cu ajutorul unei nserții filosofice ușor de digerat, autoarea sporește înlănțuirea senzorială dintre Oriana și cititori, pregătind totodată trecerea de la primul la cel de al doilea volum din seria ” Am murit, din fericire!”

În mod clar și just nu ai cum să nu îndrăgești această carte, pentru că ea palpită necontenit, respirând sinela onestității și dorința de a dărui ceva nou publicului.

Lectură plăcută!