Pentru mine, în calitate de cititor împătimit, romanul ” Donna Alba” a fost cea mai frumoasă surpriză a acestui an în materie de lectură, găsind între coperțile acestei cărți o veritabilă diateză a iubirii necondiționate, senzorialul având un anumit teribilism vulcanic, chiar și în mocnirile oclusive în care personajul principal își îneacă simțirile din pricina corozivului dans dintre lașitate și excesiva diplomație.

Incontestabil, prin intermediul acestei inestimabile capodopere a literaturii autohtone, scriitorul Gib Mihăescu învelește epicul în straie strălucitoare, fără a fi ostentativ sau vituperant, preferând expresivitatea simplă dar eficientă, în care anumite reminiscențe ale clasicismului, dar și ale romantismului francez în ceea ce privește devenirile și extazul simțirii manifestat de către personaje într-o apoteoză aglutinantă.

Modul în care, pentru Mihai Aspru, personajul principal, strangulatoarea obsesie se transformă pe parcursul a unsprezece ani de luptă cu sine, dar și cu cei din jur, într-o iubire strălucitoare, este descrisă de către Gib Mihăescu într-un mod absolut uluitor, între elipsa nesiguranței și continuul imbold unor personaje aparent simandicoase, înecate în bolboroselile hilarei fățărnicii. Numaidecât coborâm în lumea mahalalei, acolo unde personaje de carton, purtate de austrul destinului între cele patru cardinale puncte ale nemărginirii, ne oferă o cu totul altă viziune asupra trăirilor cotidiene care, trecute prin furcile caudine ale unor nepatentate dioptrii ale verbului a fi, capătă un tragi-comic suficient de verosimil pentru a putea avea anumite reminiscențe ți în prezent.

Trecerea aceasta de la înălțimi amețitoare la genuni cenușii, arată diferența dintre bogați și săraci. Însă, dincolo de acest binevenit artificiu al structurii, romanul ” Donna Alba” este un elogiu al iubirii, al abnegației dezinteresate și al totalei dăruiri în numele celui mai nobil și pur sentiment din lume.

Psihologia simțirii, rătăcită uneori între logic și ilogic cu ajutorul inevitabilelor deliruri senzoriale, este de-a dreptul pastelizată în cotropitoare exprimări cu iz panaceic, care zidește biserici ale sufletului într-o lume dureros de oarbă.

Lectură plăcută!

Fără îndoială că aparițiile editoriale care rezistă probei timpului, se împart în două mari categorii: cărțile reprezentative și capodoperele. astfel, într-un mod de netăgăduit romanul ” Pianul mecanic” al lui Kurt Vonnegut este una dintre super-capodoperele literaturii universale, o carte care pentru împătimiții iubitori ai literaturii de calitate reprezintă un important punct de referință.

În binecunoscutul sau stil ironic și extrem de înțepător, Kurt Vonnegut ne înfățișează o lume în care roboții conduc absolut tot, de la cele mai banale operațiuni casnice până la repartizarea muncii sau a caselor oamenilor năpăstuiți și nu numai.

Într-un anume fel, păstrând totuși proporțiile, avem de a face cu o altfel de societate francmasonică în care, încetul cu încetul, umanul și-a dizolvat în întregime valorile de altădată, creându-se astfel o imensă prăpastie între bogați și săraci, între privilegiați și năpăstuiți, valorile morale trecând într-un prăfuit plan secundar, acestea fiind înlocuite de fățărnicie, arivism și o voalată formă de narcisism în care cei puternici se complac, decizând uneori într-un mod terifiant de neverosimil destinele celor neputincioși.

Într-o astfel de lume Paul Proteus, personajul principal din inegalabilul roman, devenind prin muncă asiduă, dar și prin norocul de a fi fiul unuia dintre pionierii cu merite deosebite ai acestei lumi profund androginizate, atât sufletește, cât și spiritual, să fie unul dintre cei mai puternici și influenți oameni ai acestei societăți, cu vădite promisiuni de avansare, de continuă escaladare a piramidei devenirii.

Marile revoluții, indiferent de conținutul ideologic, au dovedit de-a lungul istoriei mari discrepanțe între teorie și punerea acesteia în practică, de fiecare dată numărul dezrădăcinaților sacrificați în numele unui progres de care beneficiază doar cei puternici și extrem de oportuniști, îngroșând mormanele victimelor colaterale. Cu această dilemă se trezește și Paul Proteus care, după un avânt al efervescentului entuziasm realizează greșita destinație pe care o adoptă infatuata societate, în el dezvoltându-se încetul cu încetul dorința reîntoarcerii spre timpurile de altădată și, în mod implicit, spre valorile adevăratei democrații în care omul este pilonul principal.Alăturându-se societății clandestine ” Societatea Cămașa Fantomă” alături de doi oameni pe care îi admiră profund pentru modul în care gândesc, respectiv Lasher și Finerty, tânărul Proteus speră cu ardoare în reprimenirea lumii, spre disperarea ipocritei sale soții Anita și a elitei societății. Tendințele mesianice sle lui Paul Proteus alunecă între cutezanță și derizoriu în numele unor noi ideologii care sub condeiul lui Kurt Vonnegut devin tăioase și inoculante.

O carte răvășitoare!

Lectură plăcută!

Sub inspiratul condei al poetei Lavinia Elena Niculicea sentimentul iubirii se lasă modelat într-un amestec de trăire intensă, nostalgie maleabilă ți comuniunea cu natura.

Astfel, în volumul ” Poet cu normă întreagă” care va fi lansat oficial sâmbătă 31 august, la ora 12, prin amabilitatea Editurii Betta și a revistei ” Arena Literară”, poeta vâlceancă clădește nenumărate temple ale iubirii în huma existenței care, într-un dans de prefixe și sufixe senzoriale, își unduiește șerpuitor conjugările, dar mai ales amintirea acestora.

” Îndes dragostea în sertarele cu\ vechituri\ să uit de noi,| dintr-o fotografie îmi zâmbește| tinerețea.” , sunt versuri care palpită într-o împletire de lumini și umbre cernite cu o indestructibilă conștiinciozitate prin sita vicisitudinilor care, după aprige zvâcniri interioare îi aduce acceptarea care, cel puțin ăn cazul tinerei poete, nu este sinonimă cu resemnarea.

Lavinia Elena Niculicea este o poetă care simte și o face intens, apoteoza învelind trecutul într-o tentaculară și extrem de necesară comemorare ( ”Tată, nu ai rămas să culegi\ anotimpurile mustind de viață \să-mi așezi în glastră\ copilăria”).

Fiind eminamente o poetă a naturii, care este prezentă în marea majoritate a versificației sale ( iarna căruntă se mișcă alene\ printre zăpezile de altădată\ cu dorul anchilozat” sau ” Și totuși e toamnă,\ Și totuși e vis… \E cerul o rană\ Mi-e gândul abis.”).

Cerul este o parte din conjugarea verbului a fi ]n universul Laviniei Elena Niculicea, care nu face din nemărginire un ideal al genunii, ba dimpotrivă( ”Însenina-voi cerul acoperit de nori de tăciune \C-un soare cenzurat ce a dezertat din gând” sau ”Când scriu dansez cu cerul \Mă simt suspendat între a fi eu și a fi\ altcineva”).

Trărismul poetei viețuiește în boemia unui firav tangaj, situat undeva între solemnitatea cicatrizării firești și înariparea primordialei speranțe, din aceste sinusoidale legănări ale simțirii rezultând suculența unei poezii îmbietoare în care încape multitudinea sentimentelor colorate de o sensibilitate aparte, plină de onestitate și incisivitate.

Mângâiere și biciuire, lacrimă și zâmbet, forța expresivității își află în sufletul Laviniei Elena Niculicea un cuib de cioburi, vise și răniri diafane.

Citiți și simțiți cu adevărat!

Fiind considerat unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai literaturii nipone, scriitorul Ryu Murakami, multiplu laureat cu premii naționale și internaționale, reușește să aducă un suflu nou în literatura japoneză, eliberând-o de bruma unui anumit tradiționalism, însă fără a se lăsa acaparat de modernismul sau postmodernismul occidental, nu din teama epigonismului, ci din acerba dorință a onestității unei originalități care să nu poată fi uitată cu ușurință.

Romanul ” Hituri celebre din epoca Showa” reușește să spulbere multe hibe stereotiopice, creând un halucinant distopism cu ajutorul unor non-conformiste personaje care nu pot fi încartiruite cu strictețe într-o categorie anume, de fapt cred cu tărie că personajele acestei surprinzătoare cărți nu pot fi categorisite, ele alternând halucinant între verosimil și neverosimil, între degringolada teribilismului scăpat din frâuri și apocalipsa senzorială ale unor înnegurate întorsături de situații care surprind, contribuind în fluiditatea care este extrem de greu de menținut într-o astfel de nișă narativă în care nonsensul își emană pretutindeni ademenirile amețitoare, parfumul pierderii de sine ducând la întâmplări în care neobișnuitul devine, cel puțin pentru personajele lui Ryu Murakami, extrem de firesc.

Grotescul se pierde în teribilism, spaima și nevoia despovărării, dar mai ales anumite momente din viața personajelor, aparent insignifiante, dar care totuși reușesc să-i marcheze într-un mod bulversant, creează în narațiunea lui Ryu Murakami situații nimicitoare.

Cu siguranță că în viața reală deznodământul, creat cu o diabolică efervescență de către Nobue și Ishihara, nu este posibil, cel puțin nu încă, însă întotdeauna va exista o anumită breșă în aparent indestructibilul zid al realității, o crăpătură în care, hoțește, anarhia neverosimilului se poate strecura cu ușurință.

Astfel, nuvelistica lui Ryu Murakami poate fi percepută și ca un tăios avertisment care tinde sș-și piardă uzul raațiunii.

Dacă într-adevăr doriți să faceți cunoștință cu o literatură ceva mai altfel, citiți romanul ” Hituri celebre în epoca Showa” al magistralului scriitor japonez Ryu Murakami.

Lectură plăcută!

Am cunoscut cu ceva vreme în urmă voracitatea stilistico-literară a lui Aldous Huxley prin intermediul romanului ” Orb prin Gază” care, într-un absolut firesc, cel puțin din punctul meu de vedere, m-a transformat într-un sincer admirator necondiționat al creațiilor sale.

Considerat la data apariției sale, anul 1922, ca un roman revigorator care reușește să scuture ternul unei literaturii care începuse să se complacă din ce în ce mai mult într-un sedentarism alambicat și derizoriu, romanul ” Punct contrapunct” reușește cu o abilitate demnă de invidiat să pătrundă dincolo de ermetismul unei societăți britanice încă ulta-conservatoare, în care personaje precum Phillip Quarles, Elinor Quarles, Mark și Mary Rampion, Denis și Beatrice Burlap, Lucy Tautamount creează o mirifică pânză a diversității de caractere pe care autorul le disecă din punct de vedere psihologic, apelând adeseori la năucitoare, apelând adeseori la năucitoare inserții filosofice, dar și etico-morale care îi asigură capodoperei o anumită luminozitate a expresivității, o redecorare a viziunii artistice, dar mai ales un iedit și curajos punct de vedere asupra siajului mândrei societăți în care oamenii șerpuiesc amețitor între rigorism și delăsare, uneori cu fățărnicie, alteori mânați de incandescente dorință a evadării din acest sufocant corset concentraționar.

Lipsit de scrupulozitate în descriptivismul caracterologic al personajelor, dar și a moravurilor, voluptuoase sau anodine, Aldous Huxley creează un veritabil sistem filosofic în care strecoară cu pricepere punctele lui de vedere asupra anumitor lucruri, legi și principii care, în acea perioadă a începutului de secol XX, s-au dovedit a fi îndrăznețe și totuși verosimile.

Noile borne valorice ale societății găsesc între coperțile romanului ” Punct contrapunct” un ospitalier făgaș în care desele alternanțe de la un cadru la altul , evită o anumită monotonie, trecând de la o situație la alta prin încrengături care se împletesc și se despletesc într-un intempestiv vijelios cu ajutorul unei simple simbolistici aparent maleabile care încă reușește să-și înfigă mesajul fix în miezul conștiinței cititorului fără a îi da senzația împovărării sau a încarcerării.

Chiar dacă la început înșiruirea de personaje poate părea oarecum derutantă, precum balzacienile introduceri de odinioară, totuși, mânuind condeiul cu iuțeala unui redutabil spadasin, scriitorul Aldous Huxley face din romanul ” Punct contrapunct” una dintre icoanele literaturii universale, de care devii dependent.

Este o carte tentaculară, care vindecă și biciuie, zeifică și mazilește.

Lectură plăcută!

Dacă există cineva care a îndrăznit să-și imagineze, chiar și doar pentru o fărâmă de clipă, că o să găsească între coperțile jurnalului scris de Oana Pellea anumite cancanuri care le-ar putea îndestula măcar o parte din imunda curiozitate, lșe spun âncă de la început că s-au înșelat amarnic.

Știu, mulți vor spune că dacă nu există o anumită ” trădare” voită a subteranelor simțirii diaristica nu dă dovadă de onestitate, ceea ce din punctul meu de vedere este o concepție eronată și bolnăvicioasă.

Departe de a avea niscaiva pretenții literare, jurnalul Oanei Pellea este asemeni unui vitraliu care și-a cioplit cuibul în pereții unui suflet crescut și educat armonios, scăldat adeseori în beatitudinea clipelor mărunte, pe care marea actriță a neamului românesc le soarbe cu boema lăcomie a soarelui care se hrănește cu stropi de rouă. Ortodoxismul senzorial, dezbărat de virusul doctrinei, clădește din trăirile femeii ajunse la jumătatea vârstei biologice, aripi care, uneori, par a fi adunate din entuziasmul junelui Icar, iar alteori din sudoarea lui Sisif, din care unii oameni își clădesc visele și idealurile ce, ân treacăt fie spus, sunt foarte ușor de confundat.

Trăirismul omului simplu care are timp să se caute pe sine, regăsindu-se prin sine, dar și prin interacțiunea onestă cu semenii săi, căutând spre viitor cu ochii trecutului doar pentru a putea suporta prezentul, asta pare a îi lipsi omului Oana Pellea, căci într-adevăr între coperțile cărții nu o regăsim pe actriță, ci pe omul Oana Pellea. Un om cu suflet frumos, care încearcă să trăiască armonios, străduindu-se din răsputeri să îi învețe și pe alții acest lucru, nicidecum în calitate de apostol slobozitor de axiome, ci de om care vrea să sprijine și să fie sprijinit cu ajutorul viețuirii sincere, simple și îngăduitoare, în care albul chiar este alb și negrul doar negru, fără false prejudecăți, fără măști împovărătoare care sluțesc necontenit interiorul omului.

Bunătatea și privilegiul incomensurabil oferit de verbul a fi, chiar și târât prin nenumărate îndurerări terifiant de inevitabile, găsesc în destăinuirile Oanei Pellea nenumărate zboruri, lipsite de redundantele înfumurări, existențialismul său având o dumnezeiască și îmbietoare simplitate.

Lectură plăcută!

Absolvent al Facultății de Istorie-Filosofie a Universității Babeș-Bolyai în anul 1981, profesor de istorie în perioada 1981-1988, redactor la revista ” Tribuna” din Cluj-Napoca începând cu anul 1988, publicist-comentator al revistei ” Verso”, poetul Ion Mureșan ne oferă cu generozitate o versificație care reușește să preschimbe truismul în miracol, anxietatea senzorială și onestitatea autenticității sufocante asigurând legitimitatea jalonării între prefixele și sufixele existenței.

”Eram foarte trist, căci eram mahmur.

Eram în starea aceea în care omul e casant, e ca de sticlă,

încât se vede tot ce are în el şi ca într-un acvariu

se vede un nenorocit de peştişor,

care e sufletul lui.

Iar aerul e tare ca piatra, încît, dacă faci mişcări bruşte,

rişti să ţi se spargă o mână,

rişti să ţi se spargă un picior şi

să ţi se spargă capul în mii de cioburi.

Sigur că eram foarte trist,

căci nimeni nu voia să-mi spună unde merg eu

şi ce caut eu, cu noaptea în cap, în tren.

Iar controlorul de bilete m-a repezit,

pe motiv că, dacă tot am bilet, să-l las dracului în pace şi

să nu-l mai bat la cap cu prostiile mele.

Aşa că mi-am amintit vorbele mamei:

„Când nu ştii cum să te comporţi,

trage cu coada ochiului la ceilalţi şi fă cum fac ei!”

Aşa că am şters geamul cu mâneca hainei

şi am privit şi eu pe ferastră:

cerul era luminos şi jignitor.

Şi treceam pe lângă o câmpie ninsă, strălucitoare,

departe de orice aşezare omenească.

Iar în mijlocul ei era o femeie ce mergea spre un deal îndepărtat.

Mergea spre un deal pustiu, mergea prin zăpadă,

poticnindu-se şi mergea oarecum şerpuit.

Şi m-a durut că nu o înţeleg:

că ce să caute ea pe o câmpie ninsă, strălucitoare,

mergând prin zăpadă, oarecum şerpuit, spre un deal

îndepărtat şi pustiu şi departe de orice aşezare omenească?

Iar controlorul de bilete m-a bătut pe umăr şi a zis

să vorbesc mai încet.

Dar eu am început să caut înfrigurat în mintea mea

un gând al meu care să ocupe mintea ei,

ca să avem un cap în comun,

ca şi cum am fi două apartamente cu bucătărie comună.

Iar mintea mea era pustie şi era ca un deal pustiu şi îndepărtat,

dincolo de o câmpie strălucitoare:

nimic înălţător în mintea mea, nimic de folos cuiva.

Atunci ea s-a oprit şi a privit spre tren şi a făcut cu mâna:

ca un salut prudent şi resemnat şi plin de milă:

că ce să caut eu în trenu-acela care se poticnea

şi mergea oarecum şerpuit, departe de orice aşezare omenească,

pe lângă o câmpie înzăpezită şi strălucitoare,

înspre un deal pustiu şi îndepărtat?

Şi controlorul de bilete m-a bătut pe umăr

şi a zis să vorbesc mai încet.”

POEM

Astfel, în volume de poezie precum ” Cartea de iarnă” ( volum laureat cu premiul USR în anul 1981 pentru debut), ” Poetul care nu poate fi înțeles” ( 1993), ” Acces interzis” ( 2008) sau ” Alcool” (2010), găsim în poezia clujeanului o anumită somatizare în care senzorialul se îmbină armonios cu imagistica. Invernal în spovedanii, apelând adeseori la complicatul proces al disimulării în fața iminentei implozii, Ion Mureșan reușește să emane o voită dereglare a unității scalare a simțirii. Într-o metafizică a dulcelui amănunt, bahicul sentimentelor evadează uneori spre geometrizarea nemărginirii în ample volute.

” Orice carte este un rezervor de timp, îți prelungește viața”, spune Ion Mureșan într-un interviu în adevărul.ro din anul 2015, ca un îndemn adresat cititorilor sau ca o constattare simțită de acest poet de o certă valoare.

O adevărată beție de simțuri, culori și trăiri, cu toate purtate între real și ireal prin despletite zboruri, poate fi găsită în volumul de povestiri scurte intitulat ” Cel care vine din urmă” al scriitoarei Rodica Bretin, care ne dezvăluie cu o copleșitoare expresivitate complicata lume a simțurilor în care impulsul instinctelor declanșează talazurile unor valuri de trăriri impresionante.

Locațiile exotice și neconvenționale, personajele stranii pierdute în alambicate căutări ale sinelui, ale sensului sau doar al unui efemer imbold de a merge mai departe, își impregnează în paginile cărții bezmeticii stropi ai metamorfozei, ai improviatului panteism sau al împlinirii prin delăsare, reușind să emane genunea unui iz în care binele și răul, lumina și întunericul dănșuiesc în balanța regulilor etice, ajungând, voluntar sau nu, să fie cu ușurință confundate de oameni, care în graba lor dezordonată dintre disperare și speranță șerpuiesc între zero și plus infinit în vuietul contondent al prăbușirii.

Nuvelistica Rodicăi Bretin mustește de un senzorial care te străpunge până la os, având ca indubitabil atu cultura detaliului cu ajutorul frazelor lungi, care totuși nici nu plictisesc și nici nu derutează, ba dimpotrivă, ele se întind tentacular în aglutinante mângâieri, când incandescente, când polare, contribuind astfel la o răvășitoare zidire a unei lumi ceva mai altfel, în care spațiile se întrepătrund sau din contră se resping sub tangajul unei aparent inexplicabile osmoze.

Cuvintele devin mărgăritare ale unor nonconformiste conjugări în care ifecare unitate frazeologică pare un organ primordial dintr-un întreg generos în aspirarea firimiturilor de evenimente din viețile unor oameni încartiruiți, volens nolens, în siajul pregnant sau efemer al ducerii în neștire pe care puțini îl pot accepta în forma sa hrăpăreață.

Umanul, pierdut între fragilitatea senzorialului și îndârjirea realismului de a lovi credulii fix în moalele capului omul, naiv sau pragmatic, se coagulează cu matura într-o țeșătură a tentativei de a evada dincolo de dincolo pentru evitarea monotoniei sinistrozice.

Această împletitură de lumină ți întuneric, de real și ireal, pierdută și regăsită în vârtelnița simțirii oscilante, naște în nuvelistica Rodicăi Bretin personaje și întâmplări uluitoare pline de cameleonice nuanțe de caracter, urcând și coborând în ritmuri șamanice.

O carte ceva mai altfel, care evadează din chingile conformismului literar al epocii, într-o continuă resuscitare în care văditul spirit inovator reușește să dea naștere unei scriituri deosebite.

Lectură plăcută!

Cu siguranță că rănile provocate de flagelul comunismului nu se vor vindeca vreodată cu adevărat, cicatrizarea ( care pentru unii este sinonimă cu iertarea, în care se speră găsirea unei anumite medicamentații curative) nu va fi decât la suprafață, ca o pojghiță tomnatică care va fi numaidecât spulberată de dârzenia soarelui dintr-o după amiază oarecare.

Cartea ” Un tigru de hârtie- Eu, Nica și securitatea” nu este o încercare de antamare a colaboratorilor Securității, căci scriitorul Bujor Nedelcovici, atât de nedreptățit și de ciopârțit de dictatura comunismului românesc, nu încearcă înfierarea acestora, în ciuda uluirii în fața desconspirării unor nume după studierea propriului stufos dosar aflat în Arhiva securității. Ba mai mult de atât, Bujor Nedelcovici nu face public numele acestora, în pofida cumplitei îndurerări care îi mușcă din suflet, descoperind că anumite amiciții, pe care îndrăznise să le considere indestructibile, s-au dovedit a fi imense șarlatanii.

Totodată descoperim între coperțile acestei cărți-document de o inestimabilă valoare, cel puțin pentru cei care chiar vor să afle netrunchiatele adevăruri din cumplitele vremuri de bejanie ale mult încercatei națiuni române, putreda viermuială din lumea literaturii autohtone a acelei perioade, deja dominată de corozivul virus al neîncrederii, când toată lumea suspecta pe toată lumea, în care non-valorile reușeau să publice tone de cărți, care, ceva mai târziu, s-au dovedit a fi doar moloz, o imundă maculatură propagandistică.

Pentru noi, cei ceva mai tineri, care nu am trăit această teroare, dar chiar și pentru cei mai vârstnici care, cu o crasă nonșalanță demagogică pretind că ei nu știu nimic, aceste lucruri par uluitoare, poate chiar de-a dreptul neverosimile. Însă ele chiar s-au întâmplat și asta ar trebui să fie un exemplu demn de urmat pentru ca aceste lucruri să nu se mai întâmple vreodată.

Meritul lui Bujor Nedelcovici în această inestimabilă lucrare este acela de a încerca să ne explice, dar mai ales să își explice, nașterea și acțiunile acestui terifiant mecanism care a înghițit de-a valma vinovați și nevinovați, clădind terifiantele mormane ale victimelor colaterale, mii și mii de eroi necunoscuți înghițiți cu nemiluita de causticul regim concentraționar, acolo unde tortura și detenția pur și simplu au dezumanizat o mulțime de personalități marcante ale istoriei, dar și oameni simpli care au îndrăznit să creadă în adevăratele valori ale libertății.

Dacă vreți să știți ce și cum, trebuie să citiți această carte document.

Lectură plăcută!

Oarecum diferit față de tiparele stilului dostoievskian, atât ca structură, cât și ca metodă de abordare a finei psihologii care i-a adus faima mondială, romanul ” Eternul soț” uimește încă de la început prin intermediul felului în care Dostoievski își creionează personajele, dar mai ales caracterele oarecum atavice și totuși intempestive, cu un pronunțat iz slavonic în care cultura amănuntului și intensitatea trăirilor scăldate de disonanța unor gloduroase întortocheri de situație în care, în absolut orice moment, albul poate devni negru, chiar și reciproca fiind valabilă.

Romanul ” Eternul soț” scoate la lumină jocul vânat-vânător care, sub șuierul capriciului veșnic hămesit, presară nenumărate rostogoliri care, în chenarul întâlnirii dintre Velceaninov și Pavel Pavlovici, croșetează o tensionată stare pierdută șu regăsită între ancestral și găunosul vid.

Psihologia dostoievskiană, aplicată cu precădere în tăioasele monologuri ale lui Velceaninov, creează pânza freatică a unei tensiuni răvășitoare în care Binele și Răul âși schimbă locul pe piedestal, ba uneori se întrepătrund atât de firesc âncât pur și simplu nu știi de ce parte a baricadei să te situezi, asta dacă într-adevăr este nevoie de vreo strategică poziționare în numele vreunui ideal sau doar al instinctului de supraviețuire.

Indubitabila pricepere a lui Dostoievski de a penetra anumite ziduri pentru a reda cât mai fidel cu putință aspectul psihologic al nonconformistelor personaje, face din romanul ” Eternul soț” o carte memorabilă care, deși mai puțin cunoscut publicului larg, totuși el are o incontestabilă valoare literară situată undeva între onestitate și narcotizare.

Unitățile frazeologice și descriptivismul dostoievskian se insinuează abracadabrant, însă fără să devină neverosimil, totul purtându-se între minus și plus infinit sau poate doar între ceva și altceva, într-o luptă oclusivă în care arivismul și ipocrizia, gunoiul ascuns sub preșul de la intrare și gumilasticul înșelătoarelor conjugări, capătă valențe ușor tragi-comice, cu mici inserții de usturătoare înțepături pe care Dostoievski le adresează societății ruse, cu care dintotdeauna a avut o mică răfuială.

” Eternul soț” este o carte pe care chiar merită citită!