În noua epocă literară autohtonă creațiile scriitorilor, prins în viforul anumitor tendințe, verosimile sau nu, epigoniste sau chiar de-a dreptul entropice, fugind pur și simplu de doctrinele curentelor literare sub imboldul amatorismului desuet, nasc iluzii de o clipă care prefac romanele în puerile stenograme lipsite de vivacitate.

Astfel, sub auspiciile deslânatelor scrieri, în care povestea nu are nicio importanță, ci doar numele pseudovedetei izbită dintr-odată în moalele capului de Muzele Parnasului, romanul psihologic, unul dintre cele mai magnetizante stiluri literare, a ajuns să fie o simplă prăfuită amintire. Odată cu trecera în neființă a inegalabilului Augustin Buzura, această specie a fost parcă închisă într-o aprigă Cutie a Pandorei.

Încă mai aștept ca de undeva să se ivească o nouă Hortensia Papadat-Bengescu sau o Ileana Vulpescu, un post-modernist Marin Preda, Camil Petrescu sau Cezar Petrescu. E drept că, din când în când apar anumiți scriitori promițători, însă, în marea majoritate a cazurilor, se dovedesc terifiant de efemere ” colpo di fulmine”, care apar și dispar cu o uluitoare repeziciune. Doar atât.

Ludicul a ajuns să cocheteze cu pamfletul într-o contondentă abluțiune a vechilor crezuri, limbajul dezgolit de expresivitate până la nociva decorticare azvârlă adeseori esența în derizoriu, provăduind cu nonșalanță superficialitatea, mamonismul și redundanță, pe care, surâzând înșelător le așează pe umerii sufletelor credule.

Și ceea ce este cel mai grav, dincolo de tonele de maculatură, strecurată printre ziarele de la tonetă din colț, argumentul unor scribi care se cred scriitori este ” publicul cere așa ceva? Poftim?!!!

” Ceea ce este minunat în literatura mare este că transformă omul care o citește, înălțându-l către condiția celui care scris-o ” spune E.M. Forster, iar Goethe afirmă, clar și răspicat ” declinul literaturii indică declinul națiunii!.

Din punctul meu de vedere literatura este un doctor de suflete, dar și un bun didactician, o cârjă în momente de ezitare, o văpaie care mângâie candela simțirii. Într-o literatură cu rol analgezic, dacă nu chiar de-a dreptul panaceic, mimarea nu are ce căuta.

Tocmai de aceea, printre multe alte gânduri de ale mele, consider că resuscitarea romanului psihologic este un factor benefic, reușind, într-o măsură oarecare, să readucă în rândul cititorilor și nu numai anumite calități și virtuți care, la momentul actual au fost ascunse sub preșul de la intrare.

Da, chiar așa, de ce trebuie citită cartea ta, domnule scriitor? Pentru că ai pus suflet în paginile ei? Așa și trebuie. Cu toții picurăm, într-o măsură mai mare sau mai mică, stropi de suflet în ceea ce facem. Așa sunt trăirile, în general. Pentru că ai fost sincer? Ei, aș! Asta o spunem cu toții, agățându-ne cu îndârjire de ” prezumția de nevinovăție”. Deci?

S-a scris mult, încă se mai scrie mult. Poate din nevoia extrovertirii anumitor gânduri și trăiri pe care suntem tentați să le considerăm ceva mai deosebite. Poate din acuta și chinuitoarea senzație că trebuie să lăsăm ceva în urma noastră. S-a scris mult, și totuși sentimentul că se citește extrem de puțin persistă cu încăpățânare. La fel cum în sufletul meu de cititor împătimit tronează sâcâitoarea întrebare. De ce cartea ta trebuie citită? Din pricina mesajului pe care încerci să-l transmiți? S-a tot afirmat că s-a scris despre absolut orice. Posibil. Cu mult mai important decât ” ceea ce spui” este ” cum o spui”, încercând astfel să eviți epigonismul, anodinul și redundantul, care, din punctul meu de vedere, sunt trei elemente extrem de nocive care năruie principiile de bază ale adevăratei literaturi.

Vrei să-ți așezi sufletul în palmele cititorilor? Aici este ceva cam dificil, domnule scriitor. Știm și noi prea bine că asemenea argumente sunt puțin cam trase de păr, pentru că între activitatea scriitoricească și viața de zi cu zi va exista întotdeauna o graniță, tocmai de aceea puține apariții editoriale din nișa diaristică sunt de o năucitoare onestitate.

Deci, de ce trebuie cartea ta citită? Vrei să ne înveți un nou mod de a visa? Vrei să ne așezi altfel de dioptrii peste fereastra simțirii? Poate că ai descoperit o altă filosofie a existențialismului sau doar vrei să ne faci părtași la o anumită etapă a vieții tale?

Habar nu am, dragă scriitorule. Tocmai de aceea îndrăznesc să te întreb? Vreau doar să știu de ce trebuie să-ți deschid fereastra sufletului meu. Doar atât!

Fiecare apariție editorială a lui Dan Sociu ridică, în mod incontestabil, cu o treaptă în plus beatitudinea versificației, apelând adeseori la extragerea din genune a poeziei pentru a o așterne în făgașul cotidianului accesibil marii majorități a oamenilor.

Laureat cu ” Premiul Festivalul româno-canadian de poeme Ronald Gasparic”, ” premiul Național pentru Poezie Mihai Eminescu ” ( 2002 ), ” Premiul Uniunii Scriitorilor din România” ( 2015 ) cu volumul ” Cântece excesive”, poetul Dan Sociu abordează debarasarea voită de snobismul împovărării inutile cu redundante exprimări, decojirea de falsele veșminte ale simțirii pentru a putea fi dăruită iubitorilor în forma ei, nu neapărat pură, poate că nici măcar sedimentată, dar totuși sinceră.

Ce trist și frumos e cînd omul se-nșală

asupra lumii (și poate nici nu află
vreodată), ca pisica înnebunită
de lucirea unui cuțit pe perete.
Uită pe loc de toate și țîșnește
ca friptă direct spre pata jucăușă
de lumină – și de fiecare dată
se duce-n bot și de fiecare dată,
fără nici o ezitare, se aruncă
pe sclipirea aia care de fapt nu e
nimic, nu înseamnă nimic, n-o ajută
la nimic. Ba, mai mult, dacă dispare, stă
nemișcată la perete și așteaptă
să revină, cu mustățile fremătând.

Poezia normalității reușește să strecoare taman într-o lume în care se pompează cu nemiluita ideea falsă a nevoii de miraculos, de sfidare prin intermediul grunjoaselor șocuri comportamentale.

E interesant cum ne începem poveștile cu o descriere a vremii

ca și cum am fi înțeles că primul lucru de spus despre noi

e că plouă, ninge, bate vîntul sau nu.

Sînt și povești care se petrec în afara vremii

dar e greu să le spui pentru că din păcate

aceleași povești se întîmplă și în afara memoriei.

Împăcarea cu sinele și netrunchiata acceptare a unui existențialism în care nu întotdeauna se întâmplă ceva ieșit din comun, dar care totuși poate fi trăit la intensitate maximă, face ca din condeiul lui Dan Sociu să curgă o poezie terifiant de umană, fără a recurge la iluzioniste epitetizări în numele vreunei ferchezuiri a formei.

În ciuda faptului că la câțiva ani de la apariția editorială a romanului ” O fată de preot” a scriitorului englez a încercat ță își repudieze capodopera, considerând că aceasta, cel puțin din punctul lui de vedere, este lipsită de valoare, totuși aceasta a supraviețuit infailibilei probe a timpului, rămânând în continuare unul dintre punctele de reper aale literaturii engleze.

” O fată de preot” este cu mult mai mult decât o simplă poveste, George Orwell clădind o frescă a obtuzei și contondentei sobrietăți britanice din perioada de sfârșit a aristocratismului închipuit și ipohondric.

Viața tinerei Dorothy Hare, de la viața din orășelul Knype Hill, unde este subjugată de ddictatorialul comportament al tatălui său, până la rătăcirile londoneze sub pseudonimul Ellen Milborough, trece prin nenumărate stări, de la pietismul și filantropismul din satul natal, până la vicisitudinile îndurate în capitala engleză, acolo unde descoperă noi sensuri ale existenței care, într-un anumit fel, le anulează pe cele vechi, pe care ea le crezuse adânc înrădăcinate, ba pe unele chiar de-a dreptul indestructibile.

Credința necredinței și necredința credinței, o aduc pe tânăra Dorothy în preajma domnului Warburton, un om cu faimă proastă, dar care, după o abordare total eronată, îi oferă fiicei reverendului o justă viziune asupra vieții și a modului în care gândește și crede cu adevărat societatea.

Anumite personaje secundare, precum învățătorul Victor Stone, bârfitoarea doamnă Semprill, sir Thomas Hare, Deafie și Nobby, dar mai ales domnișoara Creevy, întregesc tabloul unei lumi slute și hrăpăreață în care întotdeauna oamenii nu îndrăznesc să își etaleze întregul fel de a fi, preferând să se cufunde în mocirla prefăcătoriei imunde, ajungând la un moment dat, într-un mod dureros de inevitabil, să își mintă cu nonșalanță întregul sine.

Totuși trebuie să recunosc faptul că romanul ” O fată de preot” are numite lacune în ceea ce privește structura sa, autorul alegând să treacă extrem de iute de la o situație la alta, fără să ofere pe parcurs anumite lămuriri necesare, ajungându-se astfel la o stare de bulversare a cititorului. În plus stilul alternează, lăsând impresia că se poticnește, ba chiar că se rătăcește în anumite orbecări hilaare.

Cu siguranță că îndrăgostiții de literatură adevărată, de o certă valoare, sun familiarizați cu scriitura canadiencei. Alice Munro, însă în ciuda acestui lucru întotdeauna există, odată cu fiecare apariție editorială, ceva surprinzător, ba chiar de-a dreptul uluitor.

” Ură, prietenie, dragoste, căsătorie” conține nouă povești în care miraculosul și truismul se completează reciproc, dând astfel naștere unor răvășitoare petice de trăire în care personajele îngurgitează cu nesaț luminozitatea răpăitoare ale unor evenimente de moment pe care le ajustează sau dimpotrivă le lasă să curgă tumultuos, fiecare după priceperea acceptării existenței anumitor irepetabile secunde, minute sau ore.

Rostogolitoarele simțiri, în care normalul numai este atât de firesc, iar anumite zvâcniri ajung să fie terifiant de primordiale, ca un vital motor propulsor sau ca un defibrilator șugubăț.

Astfel, personaje precum Joahanna Parry, Jinny sau văduva Nina, trăiesc un altfel de eliberare, uneori ca o perfidă senzație a extazului biciuitor, alteori ca o nevoie nebunească a voluptuoasei fugi de propriul sine.

Amestecând realismul vieții cotidiene cu setea neostoită de idealizare a clipelor grăbite, literatura scriitoarei canadiene Alice Munro are o eleganță aparte, nu neapărat din pricina vreunei șlefuiri a realității, ci mai degrabă din pricina tentației de a evidenția turnura incontrolabilă a vieții, care șchiopătează sângerând la ivirea anumitor răscruci de drumuri.

Având o predilecție aparte pentru personajele feminine, Alice Munro ne aduce în acest volum de nouă povești, oscilația senzorială a sufletului care, uneori în mod terifiant de inexplicabil, alunecă năvalnic între ceva și altceva, sperând că la sfârșit, fără a putea preciza care și când va fi acesta, să cadă în picioare, putând astfel să privească în urmă cu o medicamentoasă nostalgie.

Grija de a pune sub lupa introspecției momentele- cheie din viața unor femei de condiții sociale diferite, cu multitudinea sentimentelor, unele anodine și înșelătoare, altele maiestuoase și halucinante, , ajută, într-o covârșitoare măsură, la atenta zugrăvire a caracterelor, cu înălțări și prăbușiri, strigăte și tăceri, totul într-o lume în care, aparent paradoxal, contradicțiile vieții ajung să se întrepătrundă, minusul și plusul firii amestecându-se într-un entropism bulversant care derutează felul de a fi al omului etern flămând de concret.

O carte sublimă!

Lectură plăcută!

Incontestabilul talent al scriitorului Nipon Haruki Murakami rezidă, în primul rând, din genialitatea onestității, o copleșitoare calitate, extrem de rar întâlnită la autorii contemporani, cu ajutorul căreia reușește să redea, cu o fidelitate demnă de invidiat, realitatea, cu însăilările ei firești de anodin și miraculos care, întrepătrunzându-se într-o omogenitate a neșlefuitelor trăiri cotidiene, naște admirabile capodopere.

O astfel de imposibil de uitat creație literară este și romanul ” Iubita mea, Sputnik”, în care romancierul japonez creează un seism senzorial de uriașe proporții, fără a romanța și fără a dramatiza. Normalitatea, acesta este primordialul ingredient al acestei cărți. O normalitate șerpuitoare și inoculantă pe care, din varii motive, oamenii se străduiesc să o ignore, preferând să-și clădească tot felul de neverosimile surogate.

Și iată că totuși, după ce tot mai mulți scriitori contemporani, mediocri au consacrați, încearcă cu asiduitate intempestivă să ne îmbie pleoapele sufletului cu debordanta lor imaginație, vine Haruki Murakami cu acest aparent banal cotidian căreia îi adaugă frânturi de mirodenii culese din jumătățile de drumuri ale unor oameni simpli, prinși în mozaicul farmacopeic al nenumăratelor virgule ale ezitării.

Normalitatea din romanul ” Iubita mea, Sputnik” nu are nimic stereotipic, ba dimpotrivă, există pe alocuri anumite inserții de teribilism, de înaripare și dezaripare, căci, nu-i așa, uneori nici măcar normalitatea nu poate fi explicată întru totul, și poate că nici măcar nu este indicat acest lucru, căci despuierea de mister transformă totul într-un ținut arid și sterp.

Astfel, personajul principal din ” Iubita mea, Sputnik”, povestitorul, al cărui nume nu ne este comunicat ( creându-se astfel o anumită atmosferă de impersonalitate) este îndrăgostit de nonconformista Sumire, incapabilă de a simții atracție față de el, aceasta fiind îndrăgostită de Miu, frigidă din pricina unei povești uimitoare. Această încâlcire de evenimente plămădește un trăirism în care, deși nimic nu este dus până la capăt, totuși nu există sentimentul finalității, ba dimpotrivă, există o anumită înșiruire firească, un trăirism care își urmează un făgaș când unduitor, când liniștit.

Unul dintre cei mai reprezentativi scriitori niponi, Haruki Murakami, reușește să amprenteze într-un mod inconfundabil marmura eternității în care realismul devine sufocant și totuși terifiant de neverosimil.

Lectură plăcută!

Precum un veritabil restaurator al adevăratei istorii, scriitoarea Ioana Pârvulescu încearcă , și chiar reușește, să zugrăvească, cât mai fidel cu putință, viața Bucureștiului și a societății sale la cumpăna dintre secolele XIX și XX, cu ajutorul unei literaturi încântătoare.

Romanul ” Viitorul începe luni” este o firească și necesară continuitate a volumului ” Viața începe vineri”, doar că de data aceasta apar unele modificări de structură. Astfel, Pavel Mirto, care ân prima carte a avut un rol fugar, devine povestitorul- personaj. În rest personajele principale sunt cam același: directorul de la Universul,Luigi Cazavillan, Dan Crețu, familia Margulis ( Leon, Agata, Iulia și Jaques), Gerota ( Dimitrie și Maria), Livezescu ( Alexandru și Marioara), Costache Boerescu, comisionarul Nicu și o mulțime de alte personaje, cu toate prinse într-o luptă surdă, purtată cu asiduitate între parvenitism și idealism, având ca moment istoric, în jurul căruia se învârt existențele personajelor, încercarea de asasinare a Regelui.

Citind romanul ” Viitorul începe luni” nu ai cum să nu simți parfumul acelor vremuri, dar și ritmul existențialismului dus adeseori până la un anumit paroxism încă maleabil, capabil să se muleze în funcție de anumite oportunități, fără să dăruiască incisive și împovărătoare mustrări de conștiință.

Este timpul când raționalul și senzorialul se întrepătrund, dar se și ciocnesc, timpul când oamenii se lasă învăluiți de solemnitatea simplității, dar și de avântul progresului, creându-se astfel o mixtură de idei și de opinii, trăiri și netrăiri, pasiune și așteptare.

Uluitoare, dar și inovatoare prin sensul subliminal, este călătoria Iuliei Margulis în viitor, un procedeu cu ajutorul căruia scriitoarea Ioana Pârvulescu încearcă să facă o paralelă între culorile de atunci și cele ale prezentului, aceste capitole ale cărții evidențiind într-un mod extraordinar minusurile și plusurile progresului sub multitudinea aspectelor sale pierdute și regăsite între verosimil și neverosimil.

Un manual de istorie boemă, cam așa aș descrie romanul ” Viitorul începe luni”, care răsfiră cu generozitate fâlfâiri de trăiri și mângâieri de dans atemporal într-o literatură neîntinată de redundante epatări.

O carte sublimă!

Lectură plăcută!

Anul 1897, ajunul Crăciunului, București. Timpul când oamenii trăiau la intensitate maximă prezentul privind cu încredere spre viitor. Un timp cu pasiuni și trăiri veritabile, cu dueluri și personaje cosmopolite într-un continuu freamăt, modelând și remodelând vieți și destine într-o frenetică și mătăsoasă căutare a sinelui.

Cam acesta este calapodul minunatului roman ” Viața începe vineri” în care Ioana Pârvulescu ne invită să cunoaștem o lume aparte în care boemia, misterul și pasiunea, țes șuvoiul unei narațiuni excepționale, plină de suspans, de taine, spovedanii și nespovedanii, într-o lume în care totul era simțit și perceput la intensitate maximă.

Cosmopolitismul personajelor și intriga, pe care autoarea o țese cu o indubitabilă pricepere, asigură romanului un irezistibil farmec, dar și un mister extrem de încâlcit și totuși ușor romanțat pe alocuri, care îl învăluie pe Dan Crețu într-o aură ușor tremurândă în care trecutul, prezentul și viitorul se întrepătrund într-o incitantă spirală a unui senzorialism îmbietor. Totul începe cu duelul în care Lahovary este ucis, însă nu acesta este subiectul, tematica îndepărtându-se de ideea duelului, Ioana Pârvulescu îmbiindu-ne cu umorul vizitiului Petre, cu aventurile tânărului comisionar Nicu. Apoi, moarta unui tânăr declanșează anchetarea cazului de furtului unei inestimabile icoane, anchetă organizată de infailibilul Costache Boerescu.Însă nici măcar acesta nu este subiectul principal.

Dar, totuși, în definitiv, care este subiectul acaparatorului roman ” Viața începe vineri” ? Aș spune că principalul subiect este Viața, încrustată cu majusculele simțiri adevărate pe frontispiciul Eternității. Viața cu trăirismul burghez al familiile Margulis, Gerota și Livezeanu, cu infatuările dintre cronicarii de la Universul și Adevărul. o Viață nobilă, dar și meschină, pe care Ioana Pârvulescu o descrie într-n limbaj cât mai apropiat de cel al sfârșitului de secol XIX, reușind astfel să fie autentică și inovatoare, magnetizantă și tentaculară, parfumându-ne curiozitatea cu mirodeniile unei altfel de istorii care, declanșând inevitabil anumite empatii perfect îndreptățite, transformă această creație literară într-o pertinentă resuscitare a vremurilor boeme, invocând astfel un îmbucurător și solemn drept la neuitare ale unor aspecte ale istoriei neamului nostru.

Pentru mine această carte este un soi de balsam care a reușit să cicatrizeze și să mângâie.

Lectură plăcută!

În binecunoscutul său caracteristic, care i-a adus faima mondială, Franz Kafka zugrăvește magistral, în indubitabila capodoperă ” America”, uluitoare crâmpeie de lume în care verosimilul și neverosimilul se coagulează în omogenitatea unui cocoloș gloduros care totuși reușește să se rostogolească terifiant de intempestiv peste străzile unei lumi oarecum distopice, cu personaje, cu personaje și întâmplări tăioase, cu peisaje entropice și caractere dualiste.

Având uluitoarea abilitate de a clădi din nimic castele strălucitoare, creația literară a lui Kafka dă dovadă de o cataclismică originalitate, dezvăluindu-le cititorilor lumea de dincolo de cortina conformismului, reușind cu autorului tânărului Karla Rossman, personajul principal, să creioneze vuietul unei Americi aflate într-un continuu tangaj al remodelării, acolo unde nimic nu este ceea ce pare, iar oamenii se lasă prinși într-un joc al nejocului, șerpuindu-și sterpele existențe între spaimă și speranță, acolo unde, poate din pricina unui favorabil capriciu al hazardului, se cască o dulce lumină a supraviețuirii chiar și în inimaginabile situații precare în care destinul se lasă purtat de imprevizibile întortocheri, asemeni unui zmeu de hârtie prins în sărutul eolian.

Pleiada încercărilor la care este supus tânărul Karl Rossman, țese în jurul său personaje aristocrate, unele dintre ele prinse în sucul gastric al infatuării și narcisismului ( senatorul Edwards Jakob, Pollunder și fiica sa Klara), dar și personaje hilare și slinoase ( Delamarche, Robinson și Brundelda).

Astfel, viața americană a tânărului imigrant german Karl Rossman se dovedește a fi o dezordonată cursă șchioapă între ancestralul împlinirii și colbul realității cârpite cu desele îngenuncheri ale sufletului, prilej pentru Franz Kafka în dezvăluirea moravurilor și a falselor prejudecăți adoptate în mod eronat de societatea timpului.

Stilul narațiunii este unul extrem de fluent, cu dese detalieri descriptiviste, dar și morale care reușesc, aproape pe negândite, să se strecoare în sufletele cititorilor sub forma unei binevenite empatizări adresată derivei existențialiste a personajului principal. Fără a uzita uzita de redundante înflorituri Franz Kafka reușește să redea cu acuratețe vicisitudinile unor vieți cufundate în negura vremurilor tulburi.

O carte de neratat.

Lectură plăcută!

Nuvelistica lui Fitzgerald emană necontenit aburii unei genuni în care cuvintele au o solemnitate încastrată taman în simplitatea lor, reușind prin priceperea îmbinării în unități frazeologice tentaculare, să lovească întotdeauna fix în mijlocul țintei cu o năprasnică acuratețe.

Optsprezece povestiri reunite sub titlul ” Petrecere până în zori” clădesc cu dezinvoltură și nonșalanță lumea din sudul S.U.A. cu particularitățile unui trăirism pe care nici măcar mult trâmbițatul Război de secesiune nu a reușit să îl anihileze întru totul.

Naturalețea scrisului rezidă în nuvelistica lui Fitgerald în primul rând din turpitudinea societății care îl îndeamnă să ia atitudine, nu sub forma vreunei lupte de musind eroism, ci de etalare a viermănoaselor caractere și a scorburoaselor personaje care, prinse între rudimentarism și aspirații deslânate, se dovedesc alunecoși și imprevizibili.

Scrise între anii 1920-1930, povestirile din ” Petrecere până în zori” este ultimul volum publicat în timpul vieții scriitorului. Deși povestirile răsfiră nenumărate încolăciri de colțuroasă dezamăgire și osteneală în fața unei lupte sisifice cu derapajele societății, totuși literatura lui Fitzgerald nu împovărează cu griul tern al nihilismului, ba dimpotrivă, reușește să înfățișeze cu o clarviziune demnă de invidiat lumea lăuntrică, cea de dincolo de gesturile și mimica extrem de bine regizate.

Personaje precum Basil, pe care îl regăsim în marea majoritate a povestirilor ( ” Detectivi de scandaluri”, ” Basil, cel mai impertinent băiat”, ” Basil se crede grozav”, ” Umbra captivă” și ” Viața captivă” ), zugrăvește aspirațiile și trăirismul unui personaj cosmopolit dar care, dincolo de zumzetul banalului cotidian, se cufundă în păienjenișul unor impresii care nicicând nu vor cunoaște eliberarea prin intermediul spovedaniei.

Bravura nonconformismului deslânat este perfect narată în ” Un loc și liniștit” cu ajutorul intempestivei Josephine, aceeași care în ” Josephine, o femeie cu trecut”, care încă oscilează între sălbatic și docil, încă își șerpuiește existența în văpăile ademenirii.

Citindu-l pe Fitzgerald, ai impresia că un nou cer tocmai se naște, iar tu, cititor împătimit și martor al acestui spectacol, ești o piesă importantă dintr-un uluitor angrenaj numit viață.

O carte sublimă!

Lectură plăcută!