Din punctul meu de vedere romanul ” Floarea întunecată” , al laureatului cu Premiul Nobel pentru Literatură, John Galsworthy, este un elogiu adus celui mai pur sentiment cu care a fost înzestrat omul, iubirea.

Compus din trei părți, ” Primăvara”, ” Vara” și ” Toamna”, romanul ” Floarea întunecată” dezvelește petală cu petală, cu ajutorul lui Mark Lennan, personajul principal, feluritele aspecte ale iubirii, de la entuziasmul sufocant al tinereții până la pasiunea resuscitantă din vremurile tâmplelor ninse, urcând și coborând, rostogolindu-se agale sau intempestiv peste trotuarele clipelor vieții, mai mereu prinse între ceva și altceva, uneori ca o încercare de umplere a golului lăuntric, alteori ca o tentativă de tămăduire a clocotului nestăvilitei simțiri.

Dacă în capitolul numit ” Primăvara” iubirea dintre junele Mark Lennan și matura dar neîmplinita Anna Stormer are în alcătuirea sa un amestec de naivitate și dorința de poetizare a nemărginirii idealizate cuneiform, în cea de a doua parte, intitulată ” Vara”, iubirea dintre Mark Lennan și Olivia Cramier arde tulburător, uneori sub forma unei combustii aparent controlate, alteori de-a dreptul pârjolitor și cotropitor, amalgamând sensul și non-sensul într-un joc în care șrapnelul de lumini și umbre transformă orice gest, aparent neînsemnat, într-o copleșitoare simbolistică, un fel de apocalipsă a subliminalului în care oamenii reușesc să se simtă îndestulați cu firimituri de trăire intensă.

În cea de a treia parte a cărții, intitulată ” Toamna”, autorul ni-l înfățișează pe Mark Lennan la perioda maturității, când sufletul său deja s-a lăsat bătătorit de multitudinea întâmplărilor, bune și rele, acesta descoperind în existența adolescentei Nell Drumore un fel de resuscitare a trăirilor de altădată, o tentativă de reîntinerire a văpăii pasiunii cu întregul mecanism al trăirilor alambicate și electrocutante care fac din senzația dependenței un dar serafic.

Astfel, într-un stil propriu, John Glasworthy ne poartă prin meandrele iubirii, de la vuietul adolescenței teribiliste la amalgamul de docilitate oarecum paternă și fulgerătoare electrocardiogramă a conjugării pe care personajul principal din ” Floarea întunecată” le primește cu generozitate în carapacea felului de a fi, fără vreun act de indubitabil eroism, trăind pasiunea în ritmul gloatei, Mark Lennan nefiind decât un oarecare individ din mulțime care merge înainte din cauza inerției și a instinctului de supraviețuire.

Conceput cu o meticulozitate ușor exacerbată, cu evidente preocupări atât pentru formă cât și pentru conținut, Thomas Mann ne oferă în romanul ” Casa Buddenbrok” evoluția societății elitiste prusace de la măreție la decadență apelând la un sobru stil literar, oarecum lipsit de virulență ți vituperanță, neîndrăznind să depășească rolul bine definit al naratorului echidistant care doar sugerează penitențe și exonerări prin intermediul agerimii condeiului, dar mai ales al unei cristaline clarviziuni prin intermediul căreia redă cititorilor modul de a fi dintr-o epocă alambicată, plină de ambiții, împovărătoare etichete și tradiționalism strangulator.

În mod indubitabil personajele din buildingsromanul ” Casa Buddenbrok” dau dovadă de un magnetizant aplomb, căci întâmplările din existențele lor, uneori maiestuoase, alteori anodine, se pot situa cu ușurință între zborul îngerilor și bolboroseala demonilor, fără a ne lăsa vreodată impresia înșelătorului dualism, totul încolțind în fragila crustă a unei aparente normalități, creându-ne iluzia că lucrurile trebuiau să se întâmple fix așa și nu într-un alt mod.

Meritul cel mai mare al lui Thomas Mann, în cazul acestui roman, este abilitatea de a așeza sub lupa introspecției întregul sistem comportamental cu apanajul mecanismului năucitor de binecuvântări și malițiozități, cu fericirea purtată, cu fericirea purtată între mimare și împlinire, cu mult trâmbițata grijă a personajelor pentru impresia lumii exterioare care cufundă lăuntricul într-un oarecare con de umbră.

Ai putea spune că este o cursă oscilantă între eliberare și încarcerare, între rațional și senzorial, căci mai mereu fiecare personaj întreprinde o acțiune surprinzătoare în care ” fugit irreparabile tempus” avea o cu totul altă conotație decât cea a epocii în care trăim, căci pe atunci încă exista boemia molcomă, putința de a ignora sentimentul ireversibilității, dar și nevoia de a fenta realitatea, chiar și cu ajutorul iluziei, aceasta părând a fi perfect îndreptățită, ba chiar benefică și medicamentoasă.

Diversitatea caracterelor din romanul ” Casa Buddenbrok” raportată la anumite epoci istorice, asigură o panoplie de conjugări sub diverse forme, de la extaz la agonie, nicidecum ca într-un joc sau ca într-o encefalogramă a clipelor nebune sau liniștite, ci mai degrabă ca o pastelizare în care verosimilul și neverosimilul se completează reciproc într-o continuă balansare uluitoare a verbului a fi.

O carte extraordinară!

Lectură plăcută!

Stilul literar al lui Teodor Mazilu este unul extrem de pătrunzător, cu dese întortocheri stilistice care aduc în sufletele cititorilor o altfel de abordare a simțirii așezând sub lumina onestei relatări oameni zbuciumați, aflați în căutarea perfecțiunii îndestulătoare, atât fizică, cât și spirituală.

Romanul ” Într-o casă străină” are o psihologie arzătoare, care te consumă celulă cu celulă, prinzându-te încet dar sigur, într-un univers lipicios, cu simțiri explozive și oameni care alunecă, se strecoară și se înalță, lăsându-se acaparați de menghina unei electrocutante filosofii existențialiste în care verbul a fi nu arfe calitatea sau importanța pe care oamenii obișnuiți i-o acordă în marea lor majoritate.

Personajul principal, Matei Alexandru, este un om rătăcit în viforul filosofiei comuniste din faza empirică, fățarnică și dualistă, purtat între absurd și lacom tangaj de o societate în care oamenii scriu și gândesc după dictare. Însă în romanul ” Într-o casă străină” autorul nu face vreo introspecție în lumea politică și nici în megalomanismul acelor timpuri, căci Teodor Mazilu încearcă abordarea unui nou sistem filozofic cu ajutorul căruia dorește să explice diferența dintre oamenii simpli și cei complecși, dintre de cei care doar mocnesc și cei care într-adevăr ard necontenit într-o serafică combustie în care întregul noian al verbelor vuiește prin indescriptibile incantații.

Oamenii din romanul ” Într-o casă străină” mor și renasc într-o continuă remodelare care construiește, dărâmă și reconstruiește tot felul de universuri în care Eul, între conștient și subconștient, amestecă individualismul și colectivismul în căutarea perfecțiunii panaceice și a unor răspunsuri mulțumitoare, personajele lui Teodor Mazilu alegând între siguranța banalului cotidian și bravada încercării de a trece dincolo de dincolo ceda de a doua variantă, chiar și atunci când sunt perfect conștienți de inutila complicare al lucrurilor.

Stilul scriitoricesc al lui Teodor Mazilu este unul complicat, dezvoltând un năucitor sistem filozofic în care absurdul naște îngeri și demoni amestecați în cohorte zdrențuite sau strălucitoare care tulbură Marea Ordine cu alambicatul lor fel de a fi, picurând întuneric în lumină cu o nonșalanță sfredelitoare care, deși pare a fi , picurând întuneric în lumină cu o nonșalanță sfredelitoare care, deși pare a fi la îndemână, totuși necesită o istovitoare trudă pe care foarte puțini o pot duce până la capăt, născându-se astfel mormanele grunjoase ale victimelor colaterale.

Spre sfârșit cartea se complică, oferind impresia unei dilatări neconcludente. Totuși, în pofida acestui lucru, romanul nu-și pierde consistența și nici sensul.

Lectură plăcută!

Iată că. descoperind un altfel de stil literar al lui Rudyard Kipling, dincolo de cel jucăuș și permisiv, am găsit în romanul ” Se lasă noaptea” o tulburătoare poveste în care iubirea neîmplinită și sufocanta simțire creează pânza freatică a unei vijelioase narațiuni în care lacrima și zâmbetul conviețuiesc într-un pact tacit, transformând zi de zi viața unui om în dese și uluitoare urcări și coborâri cu accent melodramatic, desenând sinuoasele curburi ale conjugării în volute care demonizează sau santifică felul de a fi al omului cu întrepătrunderi de senzorial și rațional, criptând și decriptând noianul de clipe nebune, ucise și reînviate de teribila sete de sens și contrasens în care mirajul infinitei și chinuitoarei căutări de sine crestează ascuțimea contondentă a brazdelor de lumină în care strangulatoarea beznă se strecoară într-o singură clipă de năucitoare și bulversantă neatenție, picurând haotic fuga de sine, letargia, senitmentul nimicniciei și visele ancestrale.

Dick Heldar, personajul principal din romanul ” Se lasă noaptea” este, în mod indubitabil, un individ eminamente senzorial care, deși nu neagă principiile împovărătoare și sâcâitoare ale raționalului, totuși simte și respiră viața doar prin intermediul sufletului pârdalnic, transformându-și trăirile în tentacule atotcuprinzătoare care simte clipa cu ajutorul iluziilor și speranțelor care fac din cuvântul ”mâine” un fel de icoană săpată în zidul prefixului ”ne” sub forma unei lucarne luminoase.

Senzorialul din romanul ” Se lasă noaptea” are acel spumos cocktail de liniște apostolică și tumult revigorant în care minusul și plusul nemărginirii creează un îmbietor magnetism clarvizionar în care Ying-ul și Yang-ul simțirii nu corespund întotdeauna, ba dimpotrivă, departe de conceptul jocului de puzzle în care există ” soluția finală”, în viață, în brațtele inevitabilei realități, nu totul se îmbină armonios, de aici rezultând halucinante momente în care îngerii se preschimbă în demoni și demonii în îngeri.

Lectură plăcută!

Amestec de balcanism autentic și post-modernism împestrițat de confuziile năvalnicei libertăți post-decembriste, romanul ” Hotel Universal” , al scriitoarei Simona Sora, creează un altfel de Turn Babel în care senzorialul, purtat între exonerare și culpabilitate, însăilează o punte de sentimente asurzitoare între trecut și viitor prin intermediul unor personaje șerpuitoare, când joviale, când necruțătoare, care brăzdează paginile acestei cărți cu inconfundabilul parfum dulceag al unor trăiri în care sufixele și prefixele se întrepătrund terifiant prin încolăciri pestilențiale și zboruri ale unor rememorări pline de arome de tot felul.

Cu un ușor iz de laudator tempor acti, dar și de răzvrătire filosofico-existențialistă în care realismul și nihilismul conviețuiesc într-un maleabil dualism lipsit de negura ipocriziei, această carte respiră autentic cu ajutorul unui învolburător stil literar, oarecum programatic, dar nicidecum manierist, reușind să inoculeze printre rândurile întâmplărilor vălătucii unei indubitabile originalități.

Lumea jumătății secolului XIX și cea a așa zisului modernism,plin de un babilonism elucubrant, emană între coperțile acestui roman miasmele amețitoare ale deselor schimbări de sistem filozofic în care verbul primordial și originar ” a fi” trăiește nenumărate remodelări, cu toate adoptate cu brațele deschise de personajele Simonei Sora, oameni bucolici, filistini, anodini sau maiestuoși, care urcă și coboară în pașii cuneiformi ai unor trasee rectilinii, trăind și retrăind, strigând și tăcând, cu toții prinși sub mantia conceptului de homo sapiens care, împovărând și eliberând cu aceeași modalitate a mângâierii săvârșită de un iluzionist dibace, azvârle oamenii între cer și pământ ca pe niște biete semințe de iarbă care se vor lega ceva mai târziu de mitul rădăcinii indestructibile ca de unica modalitate de supraviețuire.

Cu abilități demne de invidiat, Simona Sora strecoară printre cuvinte anumite concepte proprii, înțepând și cicatrizând cu descriptivismul minuțios care pune în balanță două epoci diferite, lăsând totuși cititorilor posibilitatea de a înclina balanța într-o anumită parte, căci, fără să recurgă la tentația justificării prin intermediul unor întortocheate pledoarii amețitoare, scriitoarea pastelizează trăirile, pline sau sterpe, în fuga penelului nostalgiei cotropitoare, uzitând simplitatea limbajului, neîncarcerat pompos , ca pe o imbatabilă armă menită să seducă, să răspopească volatil și să lumineze lăuntricul uman, singura medicamentație prescrisă cu generozitate fiind clarviziunea unei sincerități veritabile care cere și oferă cu aceeași tonalitate a sufletului plin de o molcomă muzicalitate.

Lectură plăcută!

Romanul ” Empire Falls” este cel care i-a adus consacrarea literară scriitorului Richard Russo, recompensat în anul 2002 cu prestigiosul Premiu Pulitzer.

Avându-l în centrul atenției ca personaj principal pe Miles Roby, romanul ” Empire Falls” este un amestec, oarecum paradoxal și totuși verosimil, de viață și neviață, lumină și beznă, ambiții și iluzii, cu toate așternute magistral în cumpăna existenței într-un tăios modus vivendi cu aburi de nostalgie și șuierul entuziasmului juvenil, cu întrebări care fug de povara răspunsurilor și cu răspunsuri care îți caută legitimitatea interogatoriilor, romancierul american zugrăvind gesturile unor personaje din centrul Statelor Unite ale Americii, prinse în conjugări oscilatorii în care sentimentele și simțirile oamenilor cunosc nenumărate modulații.

Atunci când te crezi cocoțat pe cel mai înalt piedestal, imun și autozeificat, taman în acel moment te prăbușești cel mai aprig, cu repercursiuni iremediabile, Richard Russo pricepându-se de minune să zugrăvească acest lucru, când în culori vii, când în culori terne.

De la filosofia empirico-hilară a bătrânului Max Roby la rătăcirile boeme între a fi și a nu fi ale tinerei Tick Roby, romanul ” Empire Falls” ne face cunoștință cu rostogolirile existențialismului societății nord-americane, cu sfâșietoarele dezmembrări senzoriale în care eșuarea, devierea și orbecăielile se încastrează în flexionarismul conjugării cu străluciri și prăfuiri încrustate într-un limbaj accesibil, plin de sensuri inoculate agale dar care totuși au un impact puternic, verosimile sau nu, în funcție de disponibilitatea dioptriilor lăuntrice.

” Empire Falls” este deopotrivă încarcerare și eliberare, zbor și prăbușire, smulgând suspine și zâmbete odată cu fiecare clipă, de trăire a personajelor, cu snobismul și intransigența doamnei Withing, cu simplitatea alambicată și complicațiile inutile ale oamenilor prinși între visare și resemnare, beatificând și hulind în șoaptă sau în strigăt.

Trăirile personajelor din ” Empire Falls” au o durere bucolică care îți aduce aminte de multe întâmplări din propria viață, când ancestralul și teluricul împleteau clipe serafice și clipe demonice.

Cum ar fi dacă ți-ai putea repudia vechea identitate, putând astfel să trăiești nenumărate realități? Cam aceasta este întrebarea cheie pe umerii căreia scriitorul elvețian Max Frisch creează halucinantul roman-capodoperă ” Eu nu sunt Stiller”, combinând posibilul și imposibilul cu ajutorul unei psihologii caracteriologice plină de spumosul umor negru prin dansul dramatismului cavernos care urcă și coboară într-un ritm imprevizibil, croșetând nenumăratele realități ale unui Stiller care se pierde și se regăsește undeva între sălbăticie și docilitate, între dorința de a fi iubit și dorința de a venera, reprimenind cu o tulburătoare frecvență mistuitorul ” ergo cogito, ergo sum”.

Ca un abil modelator al senzorialului trecut prin sita raționalului din lutul irezistibilei tentații de a sfida, personajul principal din ” Eu nu sunt Stiller” alunecă poetic, dar și prozaic, printre ghearele realității, însă nu o face șerpește, ba dimpotrivă, o face cu bravura războinicului deprins cu uzura luptei, reușind, nu de puține ori, să demonteze șablonardismul unei societăți perfecționiste care nu dispune de ” antidotul antidotului”, considerând că nu este nevoie de așa ceva. Însă chiar și perfecționismul are imperfecțiunile sale, uneori microscopice, dar totuși existente, viermuind haotic în osatura umanității, uneori ascuns prin unghere inaccesibile, alteori purtat sub derutante denumiri în care iluzia și speranța se coagulează într-un ucigător cocoloș care strivește sub nesfârșita sa călătorie spre nemărginire nenumărate victime colaterale.

Astfel îl avem pe ” Stiller-germanul” meticulos și adulterin, pe ” Stiller sud-americanul” care adoră și iubește demonico-paradisiac, pe ” Stiller americanul” plin de o contondentă superioritate, zburând și prăbușindu-se într-un bric-a-brac în care nu poți preciza cu exactitate care este adevărul și care este minciuna, deși în această carte nimeni nu poate fi învinovățit sau exonerat dintr-o cauză precisă.

Marele merit al scriitorului elvețian este, în cazul acestui magnific roman, trecerea de la persoana a II a la persoana a III a, fără a deruta decât programatic, Max Frisch încercând să evidențieze haosul lăuntric care se află în fiecare om, chiar dacă unii nu sunt capabili să recunoască acest lucru.

” Eu nu sunt Stiller” este o carte care se inoculează peste coridoarele gândirii într-un tropăit acaparator, strigând și tăcând într-o îmbietoare alternanță caracteristică dualismului uman.

O carte absolut fabuloasă!

Lectură plăcută!

După incontestabilul succes pe care l-a avut cu romanul ” Femeia de hârtie”, scriitorul libanez Rabih Alameddine vine în cartea ” Îngerul istoriei” cu o altă poveste extraordinară, una care te prinde numaidecât în tentaculara îmbrățișare a empatiei care te scurge și te reîntregește odată cu fiecare suferință sau împlinire a lui Iacob, poetul homosexual, personajul principal al cărții.

Povestea lui Iacob dezvăluie freamătul teribil de dincolo de crusta etalării diplomatice, mereu ferchezuită cu o excesivă grijă de către o societate în care adevărul, dincolo de conștientizarea sinelui, se cufundă printre spânzurări și despletiri.

Acțiunea se petrece într-o noapte oarecare, desfrunzită agonizant de clipe pentru personajul principal aflat într-o sală de așteptare a unei clinici de psihiatrie, acolo unde rememorează, uneori suspinând, alteori surâzând, copilăria petrecută alături de mama sa într-un bordel din Egipt, adolescența libaneză cu eșuările și învăpăierile efemere care își vor fulgui intempestiv răstignirile îndurerării pline de veninul ireversibilității.

Stilul literar al lui Rabih Alameddine strecoară în desfășurarea narațiunii un aparent inevitabil iz religios care oscilează tulburător și derutant între închistare și eliberare, romancierul libanez făcând din durere o reiterare a eliberării prin suferință, nicidecum ca un masochism însetat de dramatismul redundant al omului gol pe dinăuntru, ci ca o penitență în care sufletul își scaldă într-un mod dezinhibat zumzetul speranței și gâlgâitul deziluziilor.

Ritmul are forță, șerpuindu-și intempestiv expresivitatea cu ajutorul unor trăiri aparent rudimentare, dureros de neșlefuite, dar care totuși au în conținutul lor o anumită tenacitate a seraficului, o necesară doză de ancestral, nu neapărat religios, ci poetic, pastelizat de ritmul cardiac al vieții de zi cu zi, cu bune și cu rele.

O carte penetrantă.

Lectură plăcută!

Bine v-am găsit, dragi prieteni și iubitori de literatură!

Numele meu este Cristi și sunt un iubitor de literatură. Pentru mine cărțile sunt un fel de tatuaj permanent al sufletului, poate chiar un organ vital care mă ajută zi de zi să îmi înfrumusețez sufletul și gândurile, dar mai ales mă face să înțeleg anumite lucruri din jur, oameni și întâmplări, simțiri și gesturi.

După aproape 500 de articole publicate pe BookNation.ro am decis că a sosit timpul să o pornesc pe drumul meu prin intermediul acestui blog. Sper din tot sufletul că, odată cu fiecare recenzie sau articol pe care îl voi publica aici, să devenim buni amici, să facem schimb de opinii și de idei, căci eu chiar cred în polemica benefică și constructivistă.

Ador să citesc și o fac oriunde, Acasă, prin mijloacele de transport în comun, prin parcuri sau pe la terase. Îmi plac cărțile. Nu am un gen preferat, Citesc absolut orice. Clasici sau post-moderniști. Important este ca rândurile scrise de ei să pătrundă nestingherite peste lăuntricele mele coridoare, oferindu-mi ceva în plus. Doar atât.